Dacă operele de artă ar putea fi clasificate după un criteriu entomologic, ar exista două modele (tipologii) fundamentale: 1. modelul stupului şi 2. modelul muşuroiului. Modelul stupului, sau al coşniţei arhaice de nuiele, ori chiar al stupului sălbatic din scorburi, unde mierea fericirii sau a tragicului se ordonează în geometria celulelor, îl putem recunoaşte în operele antice: Vergiliu sau Ovidiu, ori la Dante, Chateaubriand, Tolstoi, Thomas Mann, sau în poeziile compuse în tihnă de ,,veselul” Alecsandri, sau, mai ales, sub condeiul ardent al vizionarului lumilor de deasupra, Eminescu. Nu mai puţin Blaga este un soi de simbolic apicultor mitic, decantând în strofele sale miere din grădinile cerului. Zeul campestru Aristeu, ocrotitorul apicultorilor şi stupilor, nu e totuşi unul deplin senin, legendele greceşti sau latine îi atribuie şi gesturi întunecate, important este efortul edificării unei opere, a unei vieţi exemplare, autoconstrucţia de sine. Modelul stupului are afinităţi evidente, nu vă contrazic, cu modelul eleat, parmenidian, aşa cum cel al muşuroiului are note comune cu cel heracliteic, două culturi, cum le identificase filosoful român Anton Dumitriu, ambele marcând devenirea europeană. Bâzâitul matinal scos de micile lucrătoare cu aripi, din câmpiile poliflore lingvistic, religios, cultural, au fost secole la rând tot atâtea promisiuni de împlinire umană, de scop final, coerent în ciuda rupturilor incoerente.

Muşuroiul cu forfota sa neobosită nu produce mare lucru, e dinamismul sterp al nefixării într-o formă. Muşuroiul lucrează după stilul manifestelor avangardiste, ele provoacă, promit, dar nu satisfac foamea de absolut, sunt spectacolul tinerelor energii divergente. Fragmentarismul operelor postmoderne şi imperfecţiunea lor voită ţin de spiritul muşuroiesc. Ca să nu scap un joc de cuvinte, regretatul Alexandru Muşina era adeptul vieţii şi tehnicilor literare derivând din dinamica muşuroiului, iar clasificările sale ingenios-umoristice, împărţirea literaţilor în vânători şi culegători, trimit la modelul muşuroiului, furnicile vânează prada minusculă, albinele culeg polenul florilor ca oamenii fructele pomilor. Cei care se dedică modelului stupului în scrisul lor visează, conştient sau nu, ce altceva decât perfecta autarhie a operei literare, a unei opere, în general? Lucru imposibil, mierea trebuie gustată, cititorul (consumatorul) are importanţa sa, lumea e agresiune, rapt, nu doar seninul zilei de vară continentală. La polul opus, este neodihna interpretărilor multiple, negarea unui ,,adevăr primordial”, cum spunea Gadamer, despre opera de artă. Este ilimitatul care nelinişteşte, forfota care derutează, excesul care epuizează. Atunci? Calea de mijloc. ,,Limitele interpretării”, nici fixitatea caducă, prejudecata tenace, nici haosul ori aleatoriul perspectivelor. Lucida analiză contextuală, care să ne conducă la identificarea ireductibilului grăunte de polen al operei. Noi suntem, acum, mai atraşi de muşuroiul diversităţii interpretative ingenioase, decât de elogiul celulelor hexagonale armonioase, pline de sens. Postmodernitatea a schimbat semnul plus al stupului cu semnul minus al muşuroiului.