1. Cineva se plângea, pe bună dreptate, că nu avem o piaţă a ideilor în România, un dialog al intelectualilor, care să se asculta cu atenţie şi să se completeze sau să se contrazică, să intre într-un dialog, nu doar să-şi urmeze fiecare drumul solitar. Iată un bun prilej, acum, de a dezbate idei incitante, originale, productive, prilej provocat de recentul eseu-manifest al lui Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), de la editura Cartea Românească, volum lansat la Bookfest în 2015.

Nu intenţionez, aici, să recenzez pur şi simplu cartea, ci să-mi declar susţinerea pentru principalele idei înnoitoare ale actului traducerii, conţinute de manifestul poetului, eseistului, traducătorului experimentat (al unor texte dintre cele mai dificile, Derrida, Deleuze etc.) care este Bogdan Ghiu, apelând şi la interviurile sale mai recente. „Totul trebuie tradus”, susţine autorul, dar nu oricum, de la traducerea analitică trebuie să ajungem nu la cea a unei „crimei perfecte”, adică false, fără urme, oarecum mecanice, ci la a „treia limbă”, cea a autorului însuşi, care are un „idiom singular”. Ar fi deci trei momente, unul didactic-aproximativ, celălalt de o perfecţiune calpă, ultimul, cel autentic, de găsire a idiomului autorului, a particularităţilor sale. Abia acesta, ultimul, ar fi un stadiu acceptabil. „Când traduc, nu traduc dintr-o limbă în alta, ci traduc nişte utilizări pragmatice, un idiom singular, care e opera, gândirea (traducere) a unui autor”, (p. 35). Nici „naturalizarea” în limba de adopţie şi nici „neaoşizarea” nu sunt o soluţie, dar nici adoptarea unui limbaj unificator, alb, ci surprinderea limbii originare. Procesul anevoios, responsabil şi exigent stă sub semnul „ştersăturii”, una „de dedesubt”. Ar fi o antrenantă ebuliţie cognitivă, o„stare de şantier”, zice autorul, de desfacere şi de recompunere, cu alte cuvinte, în noua limbă. Traducerea nu este simpla echivalare neutră, spune Ghiu, traducerea pretinde să inventezi, „să barbarizezi”, să-ţi forţezi la rândul tău propria limbă „pentru a crea, în ea şi din ea, spaţiul idiomatic, singularitatea gândirii scriptice a autorului” (vezi interviul din Dilema veche). Traducerea adecvată este cea intra-medială, între două medii culturale, fără forţarea sau schematizarea niciunuia; limba de origine îşi păstrează ceva intraductibil, limba-ţintă poate inventa, calibra, produce forme noi, îşi achiziţionează o nouă dimensiune lingvistică. O abordare cu totul inedită ni se deschide, prin Bogdan Ghiu, acum, asupra actului traducerii, văzut ca unul civilizaţional, act politic şi cultural, deopotrivă. „Traducerea are capacitatea de a schimba radical perspectiva asupra limbajului şi a societăţii”, citim în acelaşi amplu interviu. „Traducerea e noua paradigmă şi noua conştiinţă politică” (p. 15), se afirmă cu litere majuscule în carte.

Nouă esticilor, marginalilor, ni se potriveşte mănuşă traducerea nu numai ca gest cultural de înscriere în procesul globalizării, dar şi ca rol de intermediere între culturi. „Estul propune o perspectivă translaţională asupra lumii” (vezi interviul citat). Practic, a traduce nu înseamnă doar a echivala dintr-o limbă în alta, ci a „re-crea, a inventa arme noi”, „traducerea e un comerţ cu arme, lingvistice desigur”, se spune în carte… Trec peste alte numeroase idei noi, semnalându-vă importanţa acestei cărţi-manifest, una cu miză culturală înaltă, neconjuncturală, cu o solicitantă, concentrată, aluzivă, intertextuală scriitură-gânditoare, cum zice undeva Bogdan Ghiu… Deci, „doar culturile care se iau în serios traduc”. Mai tranşant: „Necesitatea, oportunitatea ideii de a schimba modelul lecturii-interpretare cu cel al lecturii-traducere e susţinută, însă, şi de realitate, de puternice tendinţe actuale, de o stare de fapt, aşadar”.

2. Ca în fiecare an, în luna mai, la Sighet, se organizează un pelerinaj în memoria celor decedaţi în temuta închisoare şi îngropaţi fără cruce, fără numele scris deasupra, în Cimitirul săracilor. Act religios şi act civic, îngemănate, de fapt, pelerinajul cinsteşte amintirea episcopilor români greco-catolici, a fericitului Anton Durcovici, romano-catolic, a elitei politice şi a intelectualilor care nu s-au supus comunismului stalinist. Pornind din faţa clădirii Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei, adică a fostei închisori, ale cărei celule au fost resemantizate ca loc al jertfei pentru libertate – de către Ana Blandiana şi Romulus Rusan – pelerinii ajung după un parcurs de 4 km la capela din cimitir, unde se va oficia serviciul religios solemn. Dealurile maramureşene înverzite de-acum din spatele altarului, mulţimea de participanţi, veniţi de mai departe sau din satele vecine, îi conferă zilei o semnificaţie sacrală. Suntem aici într-un Panteon al românilor, unde pământul care adăposteşte oasele unor martiri şi eroi ne înnobilează istoria, o proiectează în universalitate, înrudind-o cu episoadele tragice ale execuţiilor aplicate catolicilor din Vendée, de către armata republicană în perioada Teroarei, sau de execuţiile ofiţerilor polonezi, ordonate de Stalin, la Katin. Au murit oameni pe nedrept şi în alte locuri, în anii imediat postbelici, la Fântâna Albă, în Bucovina, sau, mai târziu, prin ’50, în atâtea lagăre sau temniţe, dar aici, la Sighet, regimul de exterminare, îndreptat împotriva elitelor ţării noastre, a atins cotele greu imaginabile ale persecuţiilor politice comuniste. Nici lui Iuliu Maniu, nici episcopului de Blaj, Ion Suciu, nici lui Constantin (Dinu) Brătianu nu li se cunoaşte cu precizie locul de odihnă sub ţărâna sfinţită prin moartea lor exemplară. Generaţiile viitoare, să sperăm, că le vor oferi un loc pe măsură în memoria lor…