Aprilie, o aniversare, o carte

Aprilie, luna când s-a mutat la Casa Tatãlui Ceresc, Ioan Paul al II-lea, este ºi luna de primãvarã când s-a  nãscut, acum 80 de ani,  Benedict al XVI-lea. Dupã un Pontif din Est, amplu mediatizat, un papã iubit de tineri, un poet autentic, un neobosit pelerin, dar ºi un teolog,  acum un universitar din Vest, un intelectual care dialogheazã cu Habermas despre omul de azi, despre datoriile sale spirituale, despre societatea consumismului ºi a relativismului, pierderea reperelor, îndepãrtarea de Creator, destinul nostru planetar.

Nimic restrâns confesional la fostul profesor de teologie de la Tübingen, conferenþiar cu impact maxim, iubit de auditori,  care prin anii 68, anii care produc o contestare violentã a religiei  în unele medii studenþeºti europene, se va retrage în calmul orãºel Pentling, din faþa valului anticlerical. Aºteptând încrezãtor revenirea normalitãþii, cultivându-ºi, la propriu nu doar la figurat, grãdina cu brazi ºi straturi de flori, dar mai ales meditând, scriind, sperând cã spiritul Conciliului Vatican II, 1962-65, la care participase, alãturi de un alt tânãr ales de Providenþã, antecesorul lui la catedra lui Petru, va fi fructificat cum se cuvine, de lumea contemporanã.

În 1978, predã ca apreciat profesor, dar e ºi episcop de München, deja. Va fi numit cardinal, la ultimul Consistoriu al lui Paul al VI-lea. Nu cautã onorurile, nici puterea, chiar spiritualã, este acelaºi om de studiu, de recluziune meditativã, care ar alege profesoratul ºi universitatea, redactarea volumelor sale de teologie generalã,  dar rãspunde „Sunt gata !“ noilor  îndatoriri.Trebuie sã devinã paroh la Roma, cum prevede noua sa funcþie ecleziasticã. I  se dã biserica dintr-un cartier, Santa Maria Consolatrice, din Tiburtino, unde e iar apreciat, iubit, o spun cei care au fost aproape de el, atunci, nu l-au uitat acum. Nu i-a uitat nici el. Prima vizitã mai apoi, ca Suveran Pontif, acolo o face, la Tiburtino. „Umanissimo, dignitoso, pieno di giovialita“, rememoreazã (pentru Rai  Uno, emisiunea duminicalã „A sua Immagine“, din 15 aprilie) parohul
de-acum.

 Anul 1978 este anul decisiv pentru apreciatul teolog-profesor în ceea ce priveºte destinul lui roman. Oraºul etern descoperit în mãreþia sa cu prilejul participãrii la Conciliul Vatican II (cum se petrec lucrurile, poate asemãnãtor ºi cu teologul polonez  Karol Wojtila) îl cheamã ca Prefect al Congregaþiei pentru Doctrina Credinþei. Doi teologi, din aceeaºi generaþie, cu o profundã participare, contribuþie, receptivitate pentru înnoirile Conciliului, considerat de unii  evenimentul religios al secolului trecut. Doi prieteni, doi vizionari, o deschidere similarã pentru dialogul religiilor, dar ºi pentru pãstrarea neconcesivã a identitãþii creºtinismului, vezi „Domine Iesu“, afinitatea pentru concret, dar ºi pentru respectul principiilor  „care nu se negociazã“. Douã firi complementare, artistul, extroversul, primul, meditativul, introversul, celãlalt Pontif. Dar ºi o condiþie de gemelaritate simbolicã. O  vreme, dupã mutarea la „Casa Tatãlui“ a lui Ioan Paul al II-lea, imaginile celor doi Pontifi apar alãturate de pietatea popularã transcrisã pe icoanele pelerinilor la Roma.

Altã înrudire, zice un jurnalist ºi eseist celebru pentru cãrþile sale, ambele traduse la Humanitas, „Sã  trecem pragul mileniului“, respectiv „Memorie ºi identitate“ este devoþiunea lor  marianã. Madonna neagrã  a pontifului german, Madonna de la Czestochowa a papei polonez sunt sprijinul lor sufletesc în adversitãþile, nu puþine, care apar mereu. „Cuore tenero, testa dura“, puncteazã Messori, el e esistul, desigur, într-un comentariu, la o emisiune din „Domenica in albis“, Duminica Tomii, din acest an. Ziaristul pe care am avut onoarea sã-l cunosc prin 1995 fixeazã, poate simplificând puþin,  douã calitãþi esenþiale pentru Benedict al XVI-lea. Dacã despre delicateþea sa sufleteascã ne convingem treptat, cu toþii, dupã ce fericita sa alegere a avut loc, tot într-un aprilie, despre capacitatea sa de a da raþiunii un impuls mai hotãrât, dar ºi mai larg, ne-am convins cu prilejul Enciclicei „Deus Caritas est“, „Dumnezeu este iubire“, 2oo6, prima din cadrul pontificatului care împlineºte doi ani. „Sã lãrgim sensul raþiunii !“ (Allargare la razione !) îi propune lumii de astãzi Benedict al XVI-lea, sã avem inteligenþa drept aliat al credinþei în invizibil. Sã nu renunþãm la fundamentul credinþei creºtine, cea care a modelat cultura europeanã, la rãdãcinile noastre comune, afirmã alãturi de Bartolomeu I, la  Constantinopol,  reuºind sã transforme o vizitã plinã de riscuri (dupã interpretarea eronatã a discursului de la Universitatea din Ratisbona, unde predase, cu ani în urmã) într-un fertil dialog - succes ecumenic inclusiv cu Islamul.Tenacitatea nu i-a lipsit, e drept. „Panzer-cardinalul“, aºa  îi spuneau unii ziariºti sobrului prefect al Congregaþiei pentru doctrina credinþei. Romanii matinali îl puteau vedea, îndreptându-se pe jos, neînsoþit de niciun secretar, dis-de dimineaþã, spre biblioteca sa din palatul Sant’Uffizio. Nu a venit foarte bucuros la Roma, avea alte planuri, scrisul, predatul cursurilor la universitate. Acum e roman, iubind Urbea, bisericile sale, pe tinerii parohiilor depãrtate, pe tinerii teologi cu care a dialogat la San Giovanni in Laterano, catedrala sa, în februarie, a inaugurat postul pascal, la  austera Santa Sabina. Sobrul lui birou, doi secretari, un german ºi  un polonez, la „seconda loggia“ a Vaticanului. Nimic opulent. Documentarul prezentat de Rai Uno, în preajma zilei aniversare a Pontifului roman, e grãitor.   Apartamentul lui, apoi, mai sus, de la „terza loggia“, unde vedeam lumina, seara din piaþa San Pietro, sufrageria, livingul cu canapele verzui, fotoliul de unde priveºte ºtirile,  nimic impresionant prin fast ca în Renaºtere. Eleganþa clasicã a spiritului.  E desigur ºi  capela privatã, unde celebreazã Benedict al XVI-lea, unde  7 oameni cu toþii, secretarii plus  încã 4 persoane care se ocupã de casã, participã la liturghia de dimineaþã.

Un prim volum dintr-o Viaþã a Celui pe care-l slujeºte, cu inima ºi raþiunea, a apãrut recent. „Isus din Nazareth“ la Rizzoli, atrage atenþia cã nu e vorba despre o lucrare aparþinând magisteriului, ci una a unui simplu creºtin care scrie despre Isus, despre omul istoric, identificabil, real ºi cel conturat de credinþã. Sunt reflexiile la care ajunge autorul dupã „un lung drum interior“, care pot fi, eventual, criticate „oricine este liber sã mã contrazicã.“, scrie în prefaþã. Spirit liber, respect al libertãþii celuilat, la ce te aºtepþi de la admiratorul lui Augustin, comentat, elogiat, recent  în Pavia studiilor profunde, nu numai teologice, oraºul strãvechii universitãþi, pe unde au trecut  Paul Diaconul, profesorul lui Carol cel Mare, Da Vinci însuºi, pânã la  transilvãneanul paºoptist  Bãrnuþiu. Rodul acestor ceasuri de introspecþie maturã, pentru  a gãsi chipul viu al Mântuitorului, sper sã fie tradus ºi în româneºte. Compunerea textului pentru Via Crucis a fost un alt moment de referinþã, poate mai literar decât ne obiºnuise teologul german, într-un alt aprilie,  2005.  Cartea de acum despre Isus din Nazareth a apãrut pe 13  aprilie, 2007. Mereu aprilie. Ca ºi Scrisoarea apostolicã „Sacramentum Caritatis“, Taina Iubirii, care încheie meditaþia despre Euharistie ºi Sinodul,  începute prin „Ecclesia de Eucharistia“ al  veneratului Ioan Paul al II-lea. Inima, Raþiunea, conjuncte, nu disjuncte.