Un hipercritic

Un critic literar activ mai ales în paginile revistei „Steaua“ din Cluj, Virgil Ardeleanu, ne-a pãrãsit recent. Noile generaþii nu cred cã deschid prea des volumele sale de crititcã, deºi sunt lucruri de reþinut în cartea „Însemnãri despre prozã“, 1966, debutul lui editorial, „Proza poeþilor“, 1969, „A urî, a iubi“, 1971, pentru a cunoaºte o epocã a unei relative liberalizãri din dogmatismul deceniului anterior. Revista clujeanã a avut prin Virgil Ardeleanu un condei alert, polemic, neintimidat de numele sonore, uneori el fiind chiar în dezacord evident, ca stil ºi judecatã,  cu majoritatea criticii foiletonistice. „Opinii“, 1975, ºi „Menþiuni“, 1978,  titluri albe, dinadins, alcãtuiesc faza de maturitate. Un cronicar literar  cu o marcatã umoare, uneori vehement polemic, vezi disputa cu Al. Piru, sau rezervele faþã de „Moromeþii“ II.

Dacã analizele sale aplicate pe texte consacrate sunt precise ºi au  un aer de obiectivitate, obiectivitate care desface calm componentele unui obiect estetic, notând caracteristicile majore ale unor poeþi care practicã  proza artistã (clasici precum  Alecsandri, Eminescu,  Macedonski, Voiculescu) la contempo­ranii lui, Virgil Ardeleanu vede mai mult defectele  decât calitãþile estetice.

Nu trebuie uitatã necesara utilitate a acestui tip de critic literar incomod, trouble-fete, care îºi apãrã cu orice preþ independenþa de a gândi diferit de majoritatea celorlalþi preopinenþi, chiar dacã, aºa cum remarca regretatul Marian Papahagi, nu are uneori dreptate ºi  devine excesiv de polemic, prin tonul ironic-demolator  folosit. Dar ceea ce nu i se poate nega este implicarea afectivã, nereuºita unui roman devine, la Virgil Ardeleanu, un eºec propriu, o suferinþã cã literatura românã nu a dat capodopera aºteptatã. De aici,  inflamarea, dezamãgirea, cearta autorului de cãtre criticul  mânios. Dar ºi francheþea, livrarea, aproape imprudentã, stãrilor de  sinceritate totalã. Nu e un critic al semitonurilor, al  volutelor verbale, e un realist, nu un imaginativ, spune rãspicat, prea tãios, poate, tot  ceea ce are de spus, formuleazã net opinii, nu ipoteze de lecturã.

La revista „Steaua“, unde am fost colegi, câteva decenii, el era cronicarul en titre pentru volumele de prozã sau de criticã, iar Petru Poantã se ocupa de cele de poezie. Virgil Ardeleanu, fire deschisã, dezinhibatã, însemna,  de multe ori sarea ºi piperul, în redacþie,  uneori suflat în ochii vreunui nechemat, aducea  un aer de rebel etern, replica scurtã, punctând o discuþie în contradictoriu.

Un admirator al criticii criticii dupã modelul lui Cornel Regman, redactor stelist cândva, ºi el, al unor proze ale realismului fantastic, Bãnulescu, de pildã, dar extrem de mefient cu poezia, în general, chiar dacã, prin tradiþie, „Steaua“fusese o revistã de poezie, în primul rând. Cu Mircea Tomuº, congener, o fire echilibrat-studioasã, sau cu inclasificabilul Leonida Neamþu, care practica prin ani 70, la noi,  un soi de postmodernism bizar, cu o tehnicã epicã bine rodatã, oarecum avant la lettre, în romanele sale, alcãtuiau un trio de contraste care se armonizau inexplicabil.

Pentru noi, cei mai tineri, veniþi de la „Echinox“ la revista „Steaua“, prin 1971, 1972,  adicã Eugen Uricaru, Petru Poantã, Aurel ªorobeta, el, Virgil Ardeleanu, a fost un prieten, un ºef, un om care cârtea contra  regimului, ins plin de curaj, dar imprevizibil în reacþii. 

Chiar în 1989, i-a apãrut un melancolic „Jurnal“, drastic lucrat de ultima cenzurã a acelor ani negri de apãsare ideologicã, de mare descurajare socialã,  unde meditaþiile lui gãsesc colacul salvator al lecturilor din autori clasici ºi deliciile muzicii, pe care o comenteazã.

Dupã 1989, a scris la ziarul „Dreptatea“, în perioada când era responsabil cu paginile culturale Petre Stoica, a coordonat la Cluj ziarul „Patria“, organul PNÞCD-ului.

Rãmân volumele de criticã, unde oralitatea, firescul, directeþea, tonul rãspicat, nodul despicat, o anume colocvialitate, chiar  familiaritate  cu cititorul, sunt iar la preþ azi.