Dacă orice măruntă întâmplare a oricărui utilizator de internet este considerată de el demnă de a fi introdusă pe reţelele de socializare, nu altfel se petrec lucrurile în unele direcţii ale poeziei de dată recentă. Nu în toate, precizez, avem poeţi tineri cu teme şi stiluri depăşind tribulaţiile mărunte. Vezi recentul „maraton” al tinerilor poeţi organizat de revista Familia.

Insistenţa în descrierea unui ,,ego inflaţionist’’, cu termenii psihanalizei din Şcoala lui Jung, are drept rezultat o înşiruire plată a micilor gesturi cotidiene, comune omului mediu, gesturi înălţate la rang de evenimente. În acest mod, axa eu-Sine va fi perturbată grav, dezechilibrată: Sinele (suprapersonalul, exemplarul, simbolul dinamic) va fi neglijat de egolatrismul autorului de versuri. ,,Ma c… sânge, am cancer’’ , ne anunţa un tânăr, convins că scrie un poem autentic. Într-un context cu deschidere supraindividuală, vorbind despre flagelul bolii din zilele noastre, într-un mod original, despre proliferarea absurdă a celulelor, de ce (?) afirmaţia ar fi fost poate acceptabilă, aşa nu mi se pare o reuşită, ci un fel de lamento insolent. Oricât am fi de înţelegători cu metamorfozele poetice din secolul al XXI-lea, metamorfoze promovând un antilirism brutal, ,,un realism fără ţărmuri’’, mentalitate cu un picior (stângul) în mişcarea avangardistă a secolului trecut, iar celălalt (dreptul), în contestarea nucleelor ,,tari” ale limbajului poetic, noutatea estetică nu e echivalentă narcisismului. Ce să mai spui despre un vers ca ,,fiindcă a picat curentul în tot hotelul şi mă chinui să mă piş pe întuneric’’? Decât că eul, încântat de propria importanţă, ne arată cât de imatur artistic este el, convins că universul depinde de actul său fiziologic. Nu sunt versuri rupte din context, sunt chiar contextul, pars pro toto.

Acest gen de pseudo-lirism mi se pare unul lipsit de memorie culturală, de un solid referent cultural, devenind o descriere tale-quale a unei trăiri cât se poate de irelevante literar. Rimbaud nu ne-a descris mărunte rătăciri ale ego-ului comun, ci explorări ale lumii interioare, praguri periculoase ale cunoaşterii, întâlniri iluminante cu ceva mai presus de el, cu Sinele. Imprevizibilul s-ar putea să fie alt nume al acestui necunoscut, dar abisal Sine, pe care îl aproximăm cu teamă, când scriem poezie adevărată. Sinele se simte în poezia ,,cu miză mare”, considerată caducă de unii tineri. Fără metafizică, orice am face, ne scriem jurnalul propriei înfrângeri, sau al urii de sine, suntem în război cu toată lumea şi cu noi înşine. Când ne apropiem de pulsaţiile inefabilului, mesajul nu este nici vechi, nici nou, ci se situează deasupra acestor categorii. Atunci simţi că lucrurile îşi regăsesc matca lor, iar simbolurile ne ordonează, fără s-o epuizeze, lumea vizibilă, trimiţându-ne discret la cea invizibilă. Temele ,,mici”, insignifiante, sau doar aparent insignifiante, da, pot da uneori poezie mare, dar trebuie să fii mai întâi un maestru al verbului simbolic (deci suprapersonal în subiectiva lui ardoare), verb care are un ,,comerţ intelectual’’, cum spuneau medievalii, cu ,,temele mari”, vezi Arghezi. Vezi Baudelaire, Eliot, Montale, pornind de la ,,ocazii” mărunte, ai zice, dar simbolice, exploatate poetic fără a le înfrumuseţa artificial. În fapt, datorită unui talent major, ele devin deschideri de orizont, puncte de fugă ale imaginaţiei, nu închisori ale eului automulţumit de oglinda în care se contemplă.

Selfiepoezia este clar copilul Facebook-ului, un mijloc de socializare aşa de răspândit printre poeţii tineri de diferite calibre, unii simpli veleitari, alţii talente puternice, toţi liberi să-şi posteze poeziile cum doresc, cui doresc. Nu mă refer la toţi autorii, mulţi cu o remarcabilă inteligenţă artistică, care sunt dezinhibaţi, creativi, inventivi, dar ei nu pot contracara hărnicia stearpă a celor care postează neodihniţi pe reţele ultima lor poezie, care nu e poate cea mai reuşită. Democratizarea literaturii a făcut mai mult rău decât bine cititorilor, a distrus grila valorică, busola axiologică. Postarea unor imagini cu caracter excesiv personal pe Facebook, denotă un cult al eului malformat, o autopromovare tenace, uneori rizibilă, ce a devenit o practică, vai, curentă, inclusiv în literatura română mai nouă. Fotografia autorului, surprins în diferite ipostaze, expresive, nu zic, cinematografice, vrea să ne abată atenţia de la slăbiciunea versurilor, unde cuvântul nu are forţă. Declinul civilizaţiei noastre, al literaturii de azi, poate fi explicat, poate, şi prin explozia imaginilor care acoperă cuvintele, cumpăna dintre imagine şi cuvânt (rostire) se menţinea dreaptă altădată. Epoca noastră alexandrină a devenit excesiv una vizuală, o ,,lume a spectacolului”, cum s-a afirmat. În acest trend, o lansare de carte cu un autor mimetic, dar exagerat promovat mediatic, la Bucureşti, Cluj sau Craiova, pune, de multe ori, în scenă spectacolul unei vinovate ,,consacrări” a unor nulităţi sau mediocrităţi literare. Publicul poate fi derutat de coroanele florilor de stil artificiale, de plastic, aşezate pe creştetul poetului sau al prozatorului. Imaginile unui lirism minor, expandat, urmate de laudele aberante ale pseudocriticilor îmi amintesc cojile unui fruct absent, nici tu seminţe, nici tu miez, nici tu suc dulce-acrişor al ironiei spiritului. Biete fructe verzi şi necoapte, alteori, proze nedecantate ale unor ambiţii prea mari, inconştiente de propria micime sufletească sau de propria nevolnicie artistică. Selfiepoezia ne arată cât de departe ne-am rătăcit de Sinele exemplar şi etern, convinşi că lumea se învârte în jurul eului nostru.