Începem să îmbătrânim când nu mai ştim ce daruri să le mai oferim prietenilor noştri de ziua lor de naştere? De-acum sunt epuizate listele de cadouri tradiţionale: cravate scumpe, truse de ras, sau listele postmoderniste: i-pad-uri, tablete, telefoane celulare de ultimă generaţie şi ne trezim că nu prea mai avem ce inventa pentru a le provoca celor apropiaţi un zâmbet spontan de încântare copilăroasă.

*

În ceea ce mă priveşte, cărţile m-au bucurat de mic, primul dar primit de ziua mea de naştere, de care-mi amintesc, să fi fost prin 1956, anul revoluţiei anticomuniste maghiare, a fost un volum splendid ilustrat, Cheiţa de aur (Buratino), de Alexei Nicolaevici Tolstoi, volum inspirat de cartea Aventurile lui Pinocchio, a italianului Carlo Collodi. Eram în anii dictaturii, dar eu nu ştiam ce se petrece la noi în ţară, sau în ţara vecină, fericit că pot citi o poveste, lăsat singur acasă, cu cartea în braţe. Locuiam în interiorul Clinicilor Medicale Universitare, la aşa-numitul Palat Nou, construit mai târziu decât impozantele corpuri de clădire clujene datând din vremea perioadei de stabilitate (ce părea veşnică) a Imperiului austro-ungar, 1905,1906. Eu, copil naiv, mă jucam în Curtea clinicilor, sau a Medicilor, cum i-am mai spus (într-un volum de versuri), de pe fosta stradă Miko, nr. 2-4, devenită mai apoi strada Clinicilor. Eram în lumea mea printre brazi şi tuia, printre straturi circulare de gura leului, de muşcate ordonate în straturi şi printre fluturi albi, ca halatele medicilor cu care mă întâlneam uneori pe coridoarele lungi şi reci ale Medicalei a II-a. Acolo, la al doilea etaj, ca un consul roman strălucea, sever şi auster, marele profesor de semiologie Ion Goia. Curtea medicilor, sau senatul meu roman imaginar, era format din conferenţiari, şefi de lucrări, medici primari, medici, asistenţi preparatori, studenţi, asistente, nu din consuli, pretori, senatori, tribuni ai plebei, centurioni, matroane, cetăţeni din Urbe, liberţi, sclavi etc. Profesorul Goia, spaima studenţilor superficiali, semăna, am constatat mai târziu, cu un gal, de fapt, cu generalul De Gaulle... Un salon, medical, nu un salon al Doamnei de Récamier, devenise locuinţa familiei noastre, înglobată în familia mai mare a Clinicilor. Tata, medic, mama, laborantă de radiologie. Familia cea mare a Clinicilor clujene avea solidaritatea ei nevăzută de un ochi dinafară, refugiul din 1940 la Sibiu, după Diktat, primit cu proteste şi lacrimi, într-o mare adunare, o unise definitiv. Într-o fotografie din acele timpuri, îmi recunoşteam mama în primele rânduri ale adunării de oameni revoltaţi, dar neputincioşi. Bejenia îi apropiase, aşadar, enorm, dincolo de orice diferenţe de statut social sau profesional. Şi relatările mamei mele mi le aduc aminte, văd cu imaginaţia mea de copil soldaţii români rugându-se de ofiţerii lor să fie lăsaţi să lupte, să apere pământul Ardealului, să nu părăsească umiliţi dealurile Feleacului, fără să tragă un foc de armă. Pe viitorul meu tată, destinul l-a adus direct de pe front din Moldova la Sibiu, rănit, s-o cunoască pe viitoarea mea mamă. El – un bucovinean de lângă Cernăuţi, ea – o harnică asistentă medicală la Clinica de Boli de plămâni, condusă de Leon Daniello, prietenul lui Lucian Blaga. Mi-l amintesc pe tata tocind pentru examenele de Anatomie, date cu profesorul Albu, sau de Histologie, unde era suveran profesorul Rusu. Tata devenise student la Medicină când eu aveam deja patru ani. Un salon dezafectat, dinspre laboratoare, şi un altul de lângă fabulosul Amfiteatru (destinat cursurilor generale cu studenţi numeroşi sau unor manifestări politice sau culturale) ne serveau, ambele spaţii, drept locuinţă. Amfiteatrul pomenit mi se părea (era) uriaş, pentru mintea mea de atunci, impresionant oricum, răcoros, cu lungile sale bănci de culoarea mierii, un galben cu nuanţe de brun. Intrau acolo, perindându-se prin faţa uşii noastre, zeci sau poate sute de studenţi, râzând şi hârjonindu-se, supli, cu halatele pe braţ, iar studentele erau aproape toate uluitor de frumoase. În Amfiteatru eram admişi, de obicei, şi noi, „copiii Clinicilor”, mai erau câteva familii în clădire, apoi bieţii suferinzi, unii de vârsta noastră, internaţi la secţia O.R.L., cu un etaj mai jos, unii cu gâtul firav gâjâind, străpuns de un soi de aparat, canulă traheală, implantat mai jos de „mărul lui Adam”, metoda de tratament străveche, soluţia acum la arsurile cauzate din neatenţie de soda caustică, de verdele de Paris, sau de alte accidente producând insuficienţe respiratorii. Prima dată, pacientul nevârstnic, plângând disperat, însoţit de părinţi, trecea pe la aparatul Roentgen, aflat la distanţă de trei saloane de noi, iar mama, laboranta de radiologie, era trezită de medicul de gardă, care făcea primul examen al accidentatului. Un lichid toxic sau o boabă de fasole sau un nasture înghiţit din joacă putea produce sufocarea, cum anticipam, de aceea se acţiona rapid, prin, adesea, traheostomie… Noi ştiam de cu noapte ce provocase necazul copilului pe care-l auzeam plângând, mama în câteva cuvine ne spunea, simplificat, desigur, pe înţelesul nostru, ce diagnostic avea copilul respectiv şi ce intervenţie chirurgicală suferise bietul pacient sosit disperat în miez de noapte. Poate va deveni, întremat, noul nostru tovarăş de joacă în Curtea medicilor.