Pentru mine, Sicilia înseamnă nu doar agitatul Palermo cu Catedrala sa mirobolantă, unde stiluri şi civilizaţii aşa de diferite, nordul cuceritorilor normanzi şi sudul italic, Magna Grecia, se întrepătrund armonios, ci şi plajele de la Mazara del Vallo, satul Zabut cu biserica-n ruine a familiei Salina (acoperişul distrus, dar pereţii cu fresce rămaşi în picioare). Dar peste toate locurile iubite – muntoasa cetate Erice. Amintit de Tucidide, ca loc de popas şi tabără a troienilor fugiţi din Troia devastată, descris în Eneida, Cântul al V-lea, cu jocurile funerare desfăşurate în cinstea lui An(c)hises, tatăl lui Eneas, orăşelul sicilian de acum ridicat pe vatra antică m-a cucerit definitiv. Eneas ajunge aici, ne amintim, în periplul său spre Ausonia visată, viitoarea Italie. Palinurus, navigator iscusit, e derutat de furtuna potrivnică orientării lui, altfel experte, exclamând: „Nu văd să fie nici ţărmul frăţesc al lui Eryx, cinstitul,/ portul sican, de ţin minte ştiutele stele urmate’’. Eryx, Erice.

La Duomo dell’Assunta (Matrice) din centru, am intrat să iau parte la liturghie şi am hotărât, pe loc, inspirat, că nu se cade să plec până oficiul divin nu se va încheia. Ceilalţi invitaţi la Festivalul internaţional Poeţi şi pacea, 1985, îmbarcându-se la timp, grup ordonat, în pulman-uri. Dar încrederea mea în Providenţă exista, „dacă eu stau aici, la liturghie, tu, mio Angelo Custode, te rog să găseşti o soluţie, ca să-i pot regăsi pe ceilalţi’’... La Erice, sicilienii, sicarii, au adorat-o pentru prima dată pe Venus, Venus Erycina, după modelul grecesc al zeiţei greceşti a iubirii, Afrodita, cea care-l proteja matern pe Eneas, în viziunea lui Vergiliu. „Ţie, o Eryx, o astfel de jertfă-ţi închin şi mai bună/ Ca a lui Dares...” (Traducerea este a lui Dan Sluşanschi, Publius Vergilius Maro, Eneida, Paideia, 2000). Păşeam cu sandalele mele de tip roman, era august, pe un teritoriu al mitului, al religiei şi al cotidianului iluminat de o cultură stratificată, un palimpsest de civilizaţii milenare...

Se vede că am fost auzit de cine trebuie... Un „pulmino” al carabinierilor a venit după vreun sfert de ceas de aşteptare netensionată, eram liber ca pasărea cerului, să mai dea un ocol prin piaţa din Erice, le-am făcut semn cu mâna, am urcat, m-au dus la locul unde se prânzea, o locandă amplă din Trapani. Pentru că nu am mai avut loc printre prietenii mei, poeţi din mai multe ţări, am stat, lucru inedit, cu carabinierii şi vigilii urbani la masă. Pe unul dintre vigilii urbani din Mazara del Vallo, Giuseppe Canzonieri, un sexagenar spătos şi elegant, care se înfăţişa impozant în ţinuta sa de gală la recitalurile noastre, sau la dezbaterile literare, nu mai spun de ceremonia premierii poetei Eta Boeriu, la Primăria oraşului de pe coasta vestică a Siciliei, îl simpatiza, se pare, toată lumea. El spunea că toată Italia. Posibil. Statura şi gesturile sale le aminteau multora pe cele ale Prinţului Fabrizio, din romanul Ghepardul al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Cu noi, românii, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Alexandru Căprariu, Alexandru Andriţoiu etc., cred că se simţea cel mai bine.

De aceea, ne-a şi invitat să ne trateze cu peşte proaspăt, prins de cu noaptea, la grătar, să ne gătească spaghete cu scoici negre, cozze, totul la casa lui de vacanţă, la doi paşi de apele Mediteranei. Ne-a cinstit cu vin din recolta sa, altul decât cel băut la Hotel Hopps, unde stăteam. Fără studii universitare, pe care să le fi urmat după gimnaziu de la Palermo, se purta, totuşi, la fel de rasat şi „dignitoso’’ ca Burt Lancaster interpretând rolul Prinţului, cum traduce Taşcu Gheorghiu, sau al Principelui, cum traduce Gabriela Lungu (vezi şi ecranizarea celebră a Ghepardului). „Cel mai preţios lucru pentru mine este acest palmier unde vântul Africii se joacă în frunzele lui, nu casa de lângă mare!”, a ţinut să ni se confeseze.

Şi Nicola Di Girolamo, profesorul universitar de la Catedra de franceză a Universităţii de Stat din Palermo, era un sicilian autentic, iubindu-şi „povera mia terra’’. Deplângea neconsolat vânzarea unei proprietăţi a bunicilor lângă Mazara del Vallo. Nostalgie irepresibilă am simţit şi în inima altui invitat la Festival, profesorul A. Mussu, stabilit în mussolinianul cartier, arhitectural vorbind, EUR, în sud-estul Romei. Iubirea pentru acest pământ ars de soarele Africii se manifesta când nu te aşteptai, ostrovul siculilor, cu forma sa de triunghi desenat de Creator, păstra, se vede, ceva străvechi şi nobil, de vreme ce nimeni nu-l putea uita, odată ce l-a cunoscut de copil, sau l-a descoperit, târziu, pelerin sau simplu călător. Un Onorevole, un senator al Siciliei, Salvatore Giubilato, chiar exclamase în prezenţa noastră „Noi suntem mai aproape de Africa decât de Europa!’’. Africa amfiteatrelor romane, a Sfântului Augustin, a cosmopolitei Alexandria, a locurilor unde Marcus Antonius ar fi fost în stare să mute treburile Romei, ca să fie aproape de regina Egiptului, Cleopatra, nenorocul lui iubit. În unele zile senine se puteau zări contururile ţărmului african; pe mare, Tunisia era la vreo sută cincizeci de kilometri. În lume încă nu se vorbea despre emigranţi sirieni sau africani, care se vor îneca mulţi, disperaţi, lângă insula Lampedusa.