Am ajuns, pe nesimţite, la vârsta când nu mă mai atrag călătoriile lungi, la Cinque terre, sau pe cărările Umbriei, nici plimbările istovitoare la Ostia Antiqua. Nu mă mai trezesc pescăruşii, cum stau lungit ca un hippie pe băncile de piatră din faţa Stazione Santa Lucia, nu mai urc apoi fericit în trenul de noapte spre Roma. Nu aş mai fi în stare să aştept răbdător deschiderea porţilor la Sant Apollinare in Classe, sau la San Marco. Azi, ştiu, în schimb, cum să intru la prima liturghie, de la San Marco, pe care portiţă, să fraternizez tăcut cu oamenii locului, participând, solidar cu ei în Domnul, la Jertfa Euharistică şi după „Ite, missa est” sau „La Liturgia č finita. Andate in pace!” să ajung recules, pios, aproape de mormântul de piatră al Apostolului, care veghează şi asupra Cetăţii Serenissimei. Azi, prefer mesele de la cofetăria Canova, din animata Piazza del Popolo, aleg, de obicei, masa unde am stat cu graficianul Eugen Drăguţescu, vorbind despre poezie şi arte, contemplu Obeliscul, terasa care domina Pincio, blazonul papal al lui Alexandru al VII-lea (cele cinci coline ale Familiei Chigi) de pe Porta del Popolo. Liniştita osterie Orsetto. Acum, la o masă, de acolo scriu. Nenumăraţii „romei”, cum erau numiţi pelerinii, veniţi de pe tot mapamondul să se închine la altarele celor cinci (Sopra) bazilici din Roma (dintre ele prima era, desigur, San Pietro in Vaticano) intrau pe Porta del Popolo în Cetatea eternă. La vârsta pe care o am, simt o chemare inexplicabilă să mă plimb ore întregi prin Forul roman, să stau lângă cele trei coloane rămase din Templul Dioscurilor, tot sunt născut în zodia Gemenilor, sau să mă opresc la poarta Templului lui Romolo. În cella acestuia, unde se află acum naosul Bisericii Sfinţilor Cosma şi Damian, am intrat, îmi place să privesc a suta oară poarta de bronz a Templului Faustinei şi a soţului ei, împăratul Antonino Pio...

De fapt, împărat era denumirea învingătorului într-un război, Octavianus Augustus, care, e drept, deţinea toată puterea şi era numit principes. E adevărat, era „o formă de monarhie mascată” (istoricul Radu Ardevan), iar nepotul lui Cezar avea legal toată puterea Romei, era formal consul, funcţie reînnoită an de an, propretor, tribun, pontifex. Suetoniu scrie atât de coloratele (de sângele pătându-le lorica) Vieţi ale celor doisprezece cezari, unde crimele lor alternează cu victoriile în război, discursurile memorabile din Senat cu intrigile... Dar republica rămâne un ideal, dacă nu o realitate, pentru cetăţenii romani. Republica lor se dovedise prea lentă în ceea ce priveşte deciziile rapide pe vreme de război, în epoca expansiunilor militare din primul secol, spun istoricii, aşa că se simţea nevoia unui princeps care să vegheze asupra luptelor interne (între patricieni şi cavaleri, meşteşugari şi negustori) şi să ia prompt ansamblul hotărârilor militare. În ciuda derapajelor majorităii principilor (împăraţilor), la Roma exista un sistem civil, militar şi religios foarte solidar şi solid, bine organizat, raţional şi rezonabil, sistem întemeiat pe valori umane, pe virtuţi, potrivit, e drept, mentalităţii vremii. Oricum altceva decât despotismul oriental supus legilor Romei, după cuceririle armatelor sale, sau dictatura romană a lui Silla sau Marius. Crimele, abuzurile, capriciile şi arbitrariul conducătorilor Imperiului Roman erau sancţionate în cele din urmă de Senat. Mă învârt pe lângă Curia Iulia, sediul antic al Senatului, unul dintre ele, zidul construcţiei de cărămizi, maroniu, înfruntă de secole nu doar intemperiile, ci însuşi timpul, clădirea a fost refăcută de mai multe ori, din primele veacuri, ultima restaurare e din 1936, aici, mai cu seamă, aveau loc, spuneam, adunările senatorilor, purtătorii de laticlava, ale cavalerilor, purtători de mai modesta angusticlava, banda de purpură mai lată pe toga primilor, mai îngustă, potrivit rangului social secund, la cei din clasa cavalerilor. Îmi imaginez unde se afla scaunul de judecată extraordinară al lui Augustus, sella curulis, în formă de X, modelul, ca atâtea alte lucruri, provine de la înţelepţii etrusci. Etruria acoperea teritoriul Umbriei de acum, dar şi din epoci mai îndepărtate. Văd cu ochii închişi garda, pretorii, solicitanţii, patricienii din Urbs, bogaţii din Puteoli, cu villele lor elegante pe malul mării, sau cei de la Izvoarele Clitumnului, din Umbria, din patria lui Properţiu, dar şi a sfântului poet Francesco d’Assisi. Paznicul îmi aminteşte că a trecut ora de vizită.