Dinu Flãmând

Dinu Flãmând, membru fondator, din 1968, al revistei „Echinox“, poet, eseist, redactor la Radio France International, coleg cu Mircea Iorgulescu, Alexandru Papilian, printre alþii, are mereu „poezia, mod de existenþã“, pentru a parafraza titlul unei cãrþi din perioada afirmãrii sale. Cu volumul de început  de la C.R., „Apeiron’“, el cautã principiul  poetic care sã unifice experienþe diverse, de la copilãria asprã, mitic-ruralã, dar  deloc idilicã, mai mult, cu un pretimpuriu sentiment de înstrãinare, la  mediul urban, cu angoasele sau nostalgicele sale proiecþii.

Volumele sale, „Poezii“, 1974, „Altoiuri“,1977, „Stare de asediu“, 1983, apoi „Viaþã de probã“,1998, „Grãdini“, ne propun un aliaj inspirat de senzaþii primordiale ºi livresc foarte bine, intim  asimilat, metabolizat. „Natura naturans“ e triumfãtoare, ideea, viziunea dominã senzualitatea, mediatã de culturã,  sentimentul, unul complicat, de drama unui exil interior ºi exterior. Un expresionist de o facturã intelectual - rafinatã. Dinu Flãmând e, apoi, în consens cu firea sa, cu sinele lui, un mare iubitor de muzicã simfonicã. Entuziasmul studentului, de prin  anii 68, 69, pentru muzica nordicului Grieg, nu-l pot uita, nici bucuria de a-mi fi pus, pentru prima oarã, un disc, sã ascult  „Carmina Burana“, în apartamentul poetului dintr-un  Bucureºti întunecat de lipsurile ultimului deceniu comunist.

Amintiri, discuþii aprinse, idealism, tabere studenþeºti, Costineºti, cenacluri, dar mai cu seamã cãrþi, volumele uimitoare, pe care Dinu le scotea din buzunare hainelor sale elegante, un Roland Barthes, titlul cel mai recent, un Camus, un Pavese, Holan cu Toscana,  poeziile sale ample, Jurnalul pavesian..... Citeam, mai ales, Boisdeffre, Huizinga, Jean Pierre Richard, Poulet, Starobinski, acestea erau lecturile predilecte ale generaþiei noastre. Cam  pe aceleaºi pagini ne-am format aproape toþi echinoxiºtii primului val. Dinu se va dovedi, repede, un eseist extrordinar de inventiv, de liber în „Însemnãrile lui Lafcadio“, gestul gratuit, propus de el, temerar, se opunea celui ideologic-util, rubrica sa trecea de cenzurã, ce noroc, se rãsfãþa în paginile „Echinoxului“ acelor ani de relativ dezgheþ, anii studenþiei noastre, ai lui Eugen Uricaru, Petru Poantã, Ion Mircea, anii neiertãtori cu Olimpia Radu sau cu Marcel Runcanu.

Anii când Marian Papahagi se întorcea, vara, acasã, din Italia studiilor sale, sã ne uimeascã, iar Ion Pop era asistentul sobru, care impunea, nu foarte diferit de  profesorul de-acum.

 Critica lui Dinu Flãmând impunea printr-o „intuiþie totalizatoare“ cu sintagma unui eseist spaniol drag nouã, aºa în volumul lui din 1979, „Introducere în opera lui G. Bacovia“, unde descoperã o trecere de la „un antropocentrism la un heterocentrism dizolvant, modern“. Eseurile din „Intimitatea textului“ sunt analize subtile ale textelor unor Arghezi, Macedonski, Geo Bogza, Baconsky, Petre Stoica, Mircea Ivãnescu, analize dinãuntrul unui mecanism familiar poetului doct care e Dinu Flãmând.

Despre traducerile lui din Fernando Pessoa, poezii, dar ºi „Cartea neliniºtirii“, dupã care am identificat locurile unei Lisabone misterioase, împreunã cu Nicolae Prelipceanu, urmând traseele descrise de autorul lusitan, ar mai fi multe de spus. Nu le spun aici.

La o vârstã maturã, rotundã, Dinu Flãmând are cu ce ieºi în lumina tare a judecãþilor severe ale criticii  care conteazã, cea cu bãtaie lungã, în  perspectiva istoriei literare. Un intelectual lucid, un poet care-mi aminteºte, în versurile mai recente, uneori, de Lorand Gaspar, de stilul lui extrem de subtil-dezincarnat, de francezul trãind în nordul  Africii, dar cu antecesori din Ardeal, cu, aflu,  rude chiar în Clujul studenþiei lui Dinu. Procesul de universalizare a poeziei, de liberã circulaþie dintr-o limbã în alta, la cotele de sus, are un reprezentant de þinutã în Dinu Flãmând, obiºnuit cu simpozioanele literare internaþionale, cu plajele sau cu saloanele lumii literare europene. Publicã, de altfel, la edituri selecte, în pretenþioase reviste din Hexagon.

Un cosmopolit, Dinu Flãmând,  un cãlãtor rafinat prin culturi, pe verticalã.