Cartea de amintiri a poetei din Israel, Riri Sylvia Manor, Bucuria de a nu fi perfectă, apărută recent la editura Humanitas, are toate atuurile autenticităţii, fugind de literaturizarea artificială. Plecată din România, în 1960, în Israel, unde se adaptează condiţiilor noii sale vieţi, devenind un reputat profesor de oftalmologie, cu o carieră internaţională, autoarea se revendică sufleteşte de la ţara în care s-a născut. Bucureşteancă, locuind pe Calea Victoriei, autoarea ne face părtaşi rememorărilor ei din copilărie şi din tinereţe, apoi din anii de facultate la Medicină. Riri Sylvia Manor are parte de o educaţie tradiţională în familie, una prosperă şi respectată, tata, Carol, este un veritabil „cetăţean al lumii”, mama, Paula, are nostalgia Craiovei. Riri are şi ea eul ei extravertit, temperat de mama sa, cunoaşte entuziasme irepresibile şi elanuri culturale înăbuşite de un stat totalitar, dejist-dirijist. Lectura va constitui mereu marea pasiune a tinerei, alături de teatrul de bună calitate şi de concerte. Dar nu totul era atunci, anii ‘50, atât de simplu ca azi, restricţiile absurde interziceau spectacolele adevărate. Ca să vadă, de exemplu, filmul Hamlet, cu Laurence Olivier, film proiectat în aer liber, doar pentru unii, grupul de tineri însetaţi de cultura mare, grup printre care era şi ea, pătrund într-un balcon al unei case, după ce fuseseră goniţi de pe acoperişul unui restaurant. Ca să intre la Ateneu, tinerii uzează de stratageme ingenioase.

Rememorându-şi viaţa de aici, Riri Sylvia Manor se întoarce în curtea fostei ei locuinţe, una dintre ele, de fapt, cea de pe Calea Victoriei 128, respirând la propriu, şi mental, aerul din urmă cu treizeci de ani. „Ca orice copil al Bucureştiului obţinusem de mult doctoratul în miresme de tei şi de liliac”. Retrăieşte scena salvării cărţilor şi revistelor sale din pubela unde mama sa le aruncase, ca pedeapsă, pentru o gafă a fiicei. Nimic idilic în această secvenţă cinematografică, felliniană(?) de flash-back, doar manifestarea dragostea pentru cărţile copilăriei. Peste ani, ele vor fi achiziţionate în alte ediţii, desigur, gesturi simbolice de recuperare proustiană a „timpului pierdut”. Obsesivă aproape, o am şi eu, această reconectare cu trecutul. Mereu pe urmele refacerii legăturilor cu trecutul, unul revenind printr-o mulţime de chipuri şi de locuri, Riri beneficiază de o memorie fabuloasă, plus un rar fler detectivistic, susţinut de noroc, de intuiţie, reuşind astfel să se reconecteze cu vechii prieteni din lumea largă. Nu vreau să rezum volumul ei de amintiri, lectura lui este atrăgătoare, mai mult captivantă, spun tinerii, iar ceea ce te cucereşte, estetic, ar fi tonul potrivit găsit de autoare. Nu avem nici o gravitate excesivă, nici o superficialitate declinând în banal, e o confesiune fără pretenţii metafizice, dar cucerindu-şi cititorii prin sinceritatea relatărilor.

Bunicul Pică, tot timpul „cu o carte în mână”, evocat cu cea mai mare afecţiune, mi se pare un evreu tipic, calm şi cultivat, onest şi demn. Făcuse, ni se spune, primul război, fusese decorat, dar în perioada legilor anti-semite este nevoit să se ascundă, împreună cu ai săi, într-un sat, Buda, din apropierea Capitalei. Copila Riri simte vag ameninţarea, părinţii o simt profund, bunicul, Herman Zukerman, intens, trebuind să se supună unei umilitoare operaţiuni de vopsire a părului, pentru a nu fi descoperiţi. Scena are dramatismul ei. Sunt descrise de Riri Sylvia Manor cu lux de amănunte, apoi, locuinţele succesive unde se adăposteşte familia ei; reşedinţa lor de pe Calea Victorirei 128 va fi rechiziţionată de un ofiţer însoţit de o doamnă „îmbrăcată toată în roz”. Nu mai comentez. Pe strada Cazărmii stau la bunica etc. Vremuri de persecuţii rasiale, peste care familia poate trece datorită omeniei unor români simpli, neatinşi de morbul urii de rasă.

Prietenii lui Riri Manor, cei din facultate mai ales, mulţi dintre ei reîntâlniţi după ani şi ani, deveniţi personalităţi medicale, o fac să retrăiască emoţional atmosfera vremurile duse cu ochii săi maturi de-acum. Sentimentul prieteniei se reaprinde de la aceste revederi, timpul pare abolit, dialogul, în ciuda deceniilor şi a depărtării geografice, posibil.

Cartea de poveşti a lui Creangă, dăruită de bunic, pe când Riri avea opt ani,va fi regăsită, cu aceleaşi desene, retipărită, într-o librărie din Bucureştii anului 2002. Din ea, Riri Manor le va traduce copiilor ei. Un arc peste timp. Întregul volum mizează pe această posibilitate de reconectare a trecutului cu prezentul, mai mult de sudare emoţională a anilor de aici, din ţară, cu cei de dincolo, din Ţara Sfântă. Perspectiva adoptată de Riri Sylvia Manor este evident laică, religiozitatea sa este mai degrabă difuză, bunăvoinţa sa, mare, şi iubirea pentru celălalt, reală. Sunt recunoscute de toţi meritele sale în strângerea relaţiilor româno-israeliene în domeniul medical şi, desigur, literar. Vizita lui Amos Oz la Festivalul Internaţional de literatură Ovidius de la Neptun, 2004, i se datorează şi ei.