Mai ales după 2000, toată lumea scrie cu frenezie orice, numai tipărit să se vadă. Poezii, de fapt modeste descrieri ale unui eu comun jubilând cu entuziasmul vârstei, povestiri despre „viaţa mea ca un roman”, toate acestea fără o miza suprapersonală, exemplară, şi, mai ales, comentarii critice despre orice. Comentariile critice demonstrează de multe ori însuşirea unui limbaj literar curent, aplicat însă aiurea, aiuritor, deseori, unor autori submediocri. Când scrii cu aceeaşi cerneală, vorba vine, despre Nichita Stănescu sau Leonid Dimov, despre Virgil Mazilescu sau Mircea Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş sau Ioan Alexandru şi un semianonim din oraşul tău oarecare, din localitatea ta dăruită de Primărie sau de Consiliul judeţean cu o revistă literară (pe lângă echipa de fotbal locală din campionatul orăşenesc) lucrurile au luat-o razna. Mai precis, mulţi condeieri, unii cu experienţă, dar fără criterii, alţii tineri şi nerăbdători, deprinzând stilul critic comun, dar fără a avea vreo amprentă stilistică, fără idei originale, fără viziune şi, mai ales, fără repere axiologice, scriu iresponsabil despre orice, oricine şi oricând. Cazurile mai noi sunt şi mai uluitoare: egoul inflamat al unor modeşti autori, de obicei enumeraţi din inerţie în listele generaţioniste, pretinde o tratare „exhaustivă”, dacă se poate monografică. „Criticul” solicitat se execută cu o dezinvoltură suspectă de superficialitate, scrie ce crede el, plusând, ca şi cum ar cerceta o operă închegată, definită de stileme inconfundabile, coerentă ideatic, nu o colecţie de titluri, cu oarecare semnalare în presa literară. Astfel, bulversarea valorilor se produce din plecare, spre deruta cititorilor mai naivi. Cui îi folosesc asemenea şubrede „exegeze” mecanice, lipsite de diacronie, autiste la limită, în fond, care par produsul unui aparat de scos texte la comandă? Corecte gramatical, convenţionale stilistic, incorecte sub raportul scării valorice, absentă, sau deformată până la ridicol şi absurd, ele sunt expresia unor mimetisme culturale.

Avem exegeţi credibili, profesionişti valoroşi cu un grund cultural impresionant, cu puterea de a scrie, nerepetându-se, despre cartea actuală, de la neobositul şi profundul G. Grigurcu la nuanţata şi sistematica Irina Petraş, de la inventivul Ovidiu Pecican la comentariile de literatură străină ale unui Mircea Mihăieş. Aşa cum Nicolae Manolescu, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea- Enache, Sorin Lavric, Gabriela Gheorghişor, Marius Miheţ etc. pot fi consideraţi exemplari pentru cea ce înseamnă adecvarea şi pertinenţa opiniilor critice responsabile. Ai în contribuţia lor critică exact contrariul devălmăşiei axiologice practicate de unii „free-lanceri” de ocazie, producători de texte în serie, nu creatori, imitatori, nu personalităţi, literatori oarecare. Triste expresii ale literaturii ca mimare şi in-diferenţă, cabotaj steril, exerciţiu de potrivire a frazelor goale.

„Recomandările”, apoi, ale unor închipuiţi critici literari făcute, elogios-delirant, unor închipuiţi poeţi stau şi ele în aceste colecţii de aberaţii, de triste derapaje de la bunul-simţ, de la necesarul echilibru intelectual şi de la elementara onestitate. Abia acum, ne putem da seama că, vai nouă, antiprofesionismul promovat de ceauşista „Cântare a României” nu a murit. A îmbrăcat noi forme în epoca editurilor fără redactori de carte, cu patronul diletant sau submediocru autor de orice. Inutil să mai adaug că amatorismul câştigă teren şi audienţă în toate artele, amatorii sunt evident mult mai pragmatici în ce priveşte promovarea, difuzarea şi susţinerea grupului din care fac parte. Disciplina de fier a lumii mediocrilor este unanim cunoscută. Personalităţile au defectul binecunoscut că nu se prea solidarizează, mai ales la noi. Dar, din fericire, ştiu ce înseamnă valoarea artistică reală şi-i tratează cu, de obicei, rezervă pe cei nechemaţi... Dar cum tichia de mărgăritar i se pare celui calv o podoabă potrivită, diletantul îşi traduce prin intermediul unui profesionist versurile calpe într-o limbă de circulaţie, să nu văduvească lumea Apusului de contribuţia sa la evoluţia poeziei postmoderne. Ridicolul e atunci deplin, dă în clocot vanitatea celui tradus şi confuzia valorică devine totală. Degeaba îi descurajezi, decent, elegant, calm, pe aceşti pseudo-autori, vor spune că eşti împotriva spiritului democratic al literaturii, împotriva climatului contemporan deschis tuturor, împotriva „libertăţii de creaţie”. Este, practic, nonsensul provocat de nerespectarea unui principiu elementar, arta este selecţie a valorilor. Apoi, pe lângă talent, informare şi puterea de a asimila experienţe estetice diverse, ea cere caracter şi generozitate, un fel de nobleţe sufletească, tot mai rară, azi.