Am găsit, în fine, volumul din 1977 al lui Florin Mugur, elogiat la vremea sa, Piatra palidă, volum apărut la Cartea românească, pe care mi-l dăruise cu o dedicaţie emoţionantă, când ne întâlniserăm la o cofetărie undeva în spatele editurii şi, conversând, ne înfruptaserăm dintr-un bol plin de căpşune, fructul preferat, cred, al lui Florin Mugur. Poezia Smeură din pomenitul volum mi-o lăudase Nicolae Manolescu, nu demult, glumind, cum face de multe ori, pentru a spune ceva surprinzător, anume că nu sunt singurul autor care scrisese despre păduraticul fruct. Cum aveam şi eu vreo trei texte, din diferite perioade şi diferite ca proiecţie imaginară, despre inspiratoarea zmeură poetică, cu z la mine, sunet mai aspru-astringent, am fost foarte curios să citesc excelenta poezie a lui Florin Mugur. Nu mi-o aminteam, deşi ar fi trebuit. Era de o concentrare maximă şi de o intensă melancolie, cum e mai toată lirica lui. Iată începutul, decis, anunţând „motivul melodic“: „de sub frunzele pline de ghimpi/ rîzînd/ bătrînul rex Ioan culege smeură“... Apoi, de o mare delicateţe, dar cu o tonalitate vizionară: „Fructul delicat al paradisului căzut/ în palmele alunecând uşoare/ de pe obrazul însîngerat al cărţii.// Smeura, smeura, stafie mică/ pitindu-se sub frunze“. „Final deschis“, ingenios, de o ambiguitate generând fantasticul: „A fost sau nu? Rămîne-n capul negru/ al regelui un fum înmiresmat/ mirsul unei fete care fuge“.

„Zmeura, zmeura ca o soră mai mare“, scriam într-o poezie din tinereţe (Focul şi sărbătoarea, 1975), confesivă, pentru ca, matur deziluzionat, să evoc „zmeura dintre traverse“, pe care o văd picherul, navetistul, soldatul... Apoi, în volumul din 2013, Costumul negru, să-mi închipui zmeura pe care o culege „Cineva“, aşa cum ne culege, „copţi“, şi pe noi, „în plasa lui cu ochiuri mici“, versuri apreciate de Dan Cristea, în cronica lui din Luceafărul... Evident, era vorba despre o zmeură târzie, funebrală, departe de prospeţimea primă. Florin Mugur, mai stăpân pe propriile sentimente decât mine, mai elegant-livresc, reuşeşte un poem superb cu marca sa stilistică inconfundabilă. Eu am tatonat motivul, nu ştiu cât de convingător, colorându-l după starea sufletească specifică celor trei etape cronologice, tinereţea, maturitatea, senectutea. Florin Mugur le reuneşte cu graţie şi densitate lirică, într-una dintre cele mai frumoase poeme din literatura secolului trecut.

Autorul acestor versuri analizate mai sus pune ceva din biografia sa, poate, în amintitul poem, un tremur existenţial, o vulnerabilitate de fond, un ton resemnat între conştiinţa stingerii inevitabile şi „fumul înmiresmat“ al himerei poeziei. Descrierea eterată a unei minuni sau a iluziei ei, o vălurire în aerul verii, o uimire care se sfârşeşte lăsând dâra amintirii sale în aer. Sunt semitonuri şi sugestii fin avansate cititorului, care descoperă arta rafinamentelor moderniste. Greu, dacă nu chiar imposibil de găsit asemenea texte în poezia care se face azi, unde pseudo-epicul, dezeroizat, se blochează în cotidianul tern, alunecă uneori în derizoriu, iar iluminarea lipseşte. Asistăm oare la o teşire a vârfurilor valorice în poezia contemporană, nu doar de la noi? De la munţii semeţi sau lanţurile muntoase (sau, altfel spus, marii noştri interebelici, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, Pillat, Voiculescu, urmaţi de şaizecişti, apoi de optzeciştii de prim plan) să contemplăm, acum, un peisaj colinar? Bun şi el, dar cu puţine surprize estetice, atent terasat livresc, dar fără fiorul sălbatic, sacru, al marii poezii universale.