Am citit cu sufletul la gură, cum se spune, cartea Învingători şi învinşi. Anotimpul urii. De la legile rasiste la Prodi şi Berlusconi (Mondadori, 2005). Ea este semnată de un foarte cunoscut şi unanim apreciat om de televiziune, Bruno Vespa. Celebru pentru emisiunile sale făcute cu profesionalism şi talent, zeci de ani, pe Rai1, mai ales, autorul este un ziarist de vocaţie, ca Oriana Falacci sau Vittorio Messori. Se naşte în 1944, în L’Aquila; la 16 ani este deja ziarist, la 18 ani devine colaborator la Rai. Laureat în Drept, face o carieră impresionantă ca prezentator, apoi ca director la Tg1. Câştigă de două ori premiul Saint Vincent pentru televiziune, recunoaşteri oferite de doi preşedinţi ai Republicii Italiene. Bruno Vespa a devenit celebru prin emisiunea lui de politică, dezbateri civice, dialog, Porta a porta. Ioan Paul al II-lea va interveni în direct la una dintre aceste emisiuni, fapt fără precedent. Porta a porta, pe Tg1, este urmărită cu interes şi la noi, mai ales că au fost şi dialoguri cu românii care muncesc în Italia. Prestigiul şi-l datorează Bruno Vespa seriozităţii sale maxime şi carismei. A scris, printre alte titluri, le traduc aici, Interviu asupra socialismului în Europa (1980), Schimbul (1994), Duelul (1995), Zece ani care au tulburat Italia 1989-2000 (1999), Înfruntarea finală (2000), Marele zid (2002), Istoria Italiei de la Mussolini la Berlusconi (2004).

Volumul de studii istorice postbelice despre care scriu, Învinşi şi învingători…, nu este numai o reconstituire a momentelor de confuzie şi de răzbunare politică de după căderea regimului fascist, fuga şi uciderea lui Mussolini, ci mult mai mult: o onestă încercare de a înţelege cum s-au lăsat dominaţi de ură şi au trecut la crime odioase, şi de o parte şi de alta a baricadei politice, italienii. Hitleriştii au executat oameni nevinovaţi ca represalii la acţiunile Rezistenţei, vezi Fossele Ardeatine, Roma. Acolo au murit 75 de evrei, 51 de ofiţeri italieni, din rândul armatei şi al carabinierilor, 40 de militanţi comunişti, 68 de troţkişti, 52 de membri ai Partidului de Acţiune şi Justiţie şi Libertate. Pe de altă parte, grupurile de partizani comunişti au ucis şi ele fiinţe nevinovate, femei şi copii, cu o cruzime inimaginabilă, nu doar presupuşi sau reali fascişti, dar şi proprietari de terenuri a gricole, nobilime, cazul familiei Manzoni, preoţi, ca în Rusia lui 1917, în numele aceloraşi idei revoluţionare sângeroase. Victimele sunt 30.000, omorâte după Eliberare, 25 aprilie 1945. Urmărirea acestor criminali (războiul se sfârşise, deci nu mai exista scuza combaterii cu arma a inamicului, adică a fasciştilor italieni) a fost imposibilă multă vreme, până prin 1950-’55, ei beneficiind, prin voinţa lui Palmiro Togliatti, secretarul general PCI, de protecţie şi de azil politic în Cehoslovacia sau URSS, scrie Bruno Vespa.

Documentele carabinierilor, ale chestorilor, depoziţiile martorilor, după zeci de ani, făcute reticent, cu frică, autodenunţurile tardive, deşi înfăţişau un tablou înspăimântător al cruzimii umane, nu au reuşit decât parţial să ducă, în ciuda probelor irefutabile, la pedepsirea vinovaţilor. Ce (a)simetrie simbolică, de pildă, meditează Bruno Vespa, avem în cazul clamoros al celor şapte fraţi Cervi, executaţi de fascişti, şi, în oglindă, a celor şapte fraţi Govoni executaţi de partizanii roşii! Simetrie sau contrast asimetric, în fond? Cele două familii, urmaşii ei nu s-au întâlnit niciodată, să-şi plângă morţii împreună. Deşi cca.100 km., nu mai mult, despart cele două localităţi. I Cervi, militanţi comunişti au, spre amintire şi cinstire, pe bună dreptate, în fosta lor casă, un institut de cercetări istorice, un muzeu. Ceilalţi, aderenţi ai Republicii sociale de la Salň, fascişti, deci (doar doi dintre fraţi, spun martorii) au parte de uitare, de un loc modest, îngrămădit, în cimitirul sătesc, iar casa familiei, proprietatea statului, a fost demolată. Eforturile Anei Blandiana şi ale regretatului Romulus Rusan le vedem acum mai clar, la adevărata lor valoare, Memorialul de la Sighet constituie o instituţie solidă, pe baze obiective, a păstrării memoriei celor ucişi de totalitarismul comunist, o instituţie aşa cum puţine ţări au, Germania, Ungaria, poate. Sau, cum observa Bruno Vespa, cel care discută cu urmaşii victimelor, de o parte şi de alta a opţiunilor lor politice: „Memoria selectivă-i aminteşte pe unii şi-i neglijează pe alţii”. În acest fel, avem, spune el, „o istorie scrisă pe jumătate”, adică una care se situează de partea învingătorilor.

Metoda lui Bruno Vespa este una imbatabilă, documentarea solidă asupra temei combinată cu „istoria orală”. Familiarizat perfect cu tema, personajele, circumstanţele, dar şi cu miile de pagini ale unor lucrări de istorie, sociologie etc., cu memoriile foştilor partizani comunişti, autorul desparte apele, dar nu dă verdicte. Citează, de o parte şi de alta a spectrului politic, o seamă de lucrări ca Istoria războiului civil, 1945-1947.Război civil. Revoluţia roşie”, Reggio, bandiera rossa ori Zilele lui Cain sau Sângele învinşilor. Nu sunt broşuri, autorul celei de-a doua ne-a dat 1000 de pagini în două consistente volume, ne atrage atenţia Bruno Vespa. Nu uită să caute adevărul despre evenimentele celui de Al Doilea Război Mondial, vezi analiza nuanţată a atitudinii lui Pius al XII-lea, sau descrierea evoluţiei raporturilor dintre Hitler şi Mussolini, modul perfid şi insolent în care dictatorul german l-a supus, după Anschluss, voinţei lui demonice pe cel pe care l-a admirat la început.

Stupefiantă apare informaţia că Stalin ar fi folosit lagărele naziste, după 1945, pentru a-i interna pe condamnaţii politici din URSS. Autorul cercetează arhivele partidelor politice, presa, interviurile politicienilor marcanţi, de ieri şi de azi, stă de vorbă cu foştii combatanţi care au acţionat în „triunghiul morţii”, sau „triunghiul roşu” (Bologna-Reggio-Ferrara). Sigur, referinţe avem şi despre ororile din Romagna sau din Treviso, acolo un feroce comandant de partizani, supranumit Falco, îşi umilea prizonierii într-un ritual macabru, erau obligaţi să înghită lame de ras, plăcuţe metalice de identificare, să danseze pe cioburi de sticlă, înainte de a-i ucide. Totul îmi aminteşte de torţionarul de la Piteşti şi de teroarea de acolo.

Fasciştii, la rândul lor, îi împuşcă în poligon fără milă pe cei socotiţi inamici. Nemţii, un batalion SS, conduşi de fascişti (italieni) execută aproape un sat întreg, Sant’Anna di Strazzema, copii, femei, bătrâni. De Priebke, sau de Keppler a auzit toată lumea, călăii detestabili la Roma, de Pietro Roch la Milano, torturând bestial oameni ai Rezistenţei. Evreii sunt deportaţi, jefuiţi, ucişi pentru vina de a fi evrei, de nazişti cu complicitatea fasciilor, a „cămăşilor negre”.

Ca o concluzie „războiul civil italian (cel de după Eliberarea din 25 aprilie 1945 a. p.) a fost o baie de sânge în care şi-au mânjit mâinile şi cei care se aflau de partea cea dreaptă”. Restituim în aceste pagini „firimituri ale istoriei şi ale memoriei”, scrie modest un Tacit al secolului XXI.