Anotimpurile urii este subtitlul cărţii lui Bruno Vespa, despre care scriam în numărul precedent. „Anotimpuri” întunecate care continuă, din păcate, în Italia de azi, în timp ce în alte ţări „lava urii s-a răcit”... Încerc o sistematizare a „anotimpurilor”. Ar fi o primă etapă, cea a urii din timpul războiului, 1943-1945, când comuniştii şi nazifasciştii (termenul e al istoricului), dincolo de operaţiunile militare legitime, se dedau la crime care nu au nimic de a face cu un război, la represalii şi vendette sângeroase. A doua etapa acoperă anii 1948, de la alegeri, câştigate de un guvern majoritar democrat-creştin, până în 1972, înglobând 1968-ul italian al Mişcării studenţeşti. Cu Brigăzile roşii, născute la Milano – 1972, începe a treia etapă a terorismului politic. Neofasciştii MSI (apoi, Destra Nazionale, Avanguardia nazionale, Ordine nuovo) au crime bine cunoscute opiniei publice italiene, vezi bombele din trenul Italicus, vezi atentatul din Loggia de la Brescia, din gara din Bologna, 1980. A patra etapă ar fi, după mine, din 1972 până azi. Scopul acestor atrocităţi este unul preventiv, spun cei de stânga, „pentru a nu avea loc o lovitură de stat fascistă în Italia”(?!), şi, mai ales, unul represiv, nu „dinte pentru dinte”, ci „unul executat de la noi, treizeci de la voi”. Vendettă fratricidă, război civil continuat.

După alegerile din 1948, câştigate de guvernul democrat al lui De Gasperi, dorinţa stângii de a instaura cu orice preţ un regim comunist în Italia îmbracă haina numeroaselor atentate. Avem mii de victime ale urii ideologice în deceniile următoare, atentate, execuţii politice din ambele părţi, despre care presa relatează mai mult sau mai puţin obiectiv, iar Bruno Vespa intervievează politicieni ca Giulio Andreotti, Massimo D’Alema, Gianfranco Fini despre semnificaţia profundă a acestor atentate. Serviciile secrete străine au partea lor de vină. „Cu cât este mai mare cunoaşterea, cu atât este mai mică ura”, scrie Bruno Vespa, demontând resorturile crimelor politice, fanatismul şi intoleranţa conaţionalilor lui, orbiţi de politic. „A ucide un fascist nu e un delict”, susţin unii stângişti, leninişti, stalinişti, maoişti, citează un slogan Bruno Vespa. Despre autorii execuţiilor se afirma că „sunt tovarăşi care au greşit”, în orice fel ar fi greşit nu li se impută crima („greşeala”), având alături deseori o mare parte a opiniei publice, presa majoritară. Nu fac deloc, sau puţin, închisoare, sunt eliberaţi după maximum câţiva ani.

„Vulcanul urii continuă să se reverse” în Italia, observa Bruno Vespa. Aldo Moro, ne amintim, este ucis de Brigăzile roşii, 1978, pentru că nu a acceptat ca teroriştii din Brigăzile roşii să aibă statutul prizonierilor supuşi Convenţiei de la Geneva, spune Beppe Pisanu, ministru de Interne, citat de Vespa. Cad şi mulţi ziarişti curajoşi, ca Walter Tobagi. Lava s-a răcit treptat în Vest, după 1968, 1989, dar în Italia eructează. Ura, atentatele sunt demonstraţii de forţă şi vizează persoane precise, de obicei, oameni ai sistemului, nu numai adversari politici. Cine şi ce trebuie urât? Patronii şi exploatarea, vine răspunsul din partea unor intelectuali de stânga, ‘52, vezi nume ilustre în lista de adeziune publicată de „Lotta continua”, 1971, apropo de cazul comisarului Luigi Calabresi, asasinat politic în 1972, deşi, cum s-a dovedit ulterior, nevinovat de moartea unui anarhist.

Sistemul (capitalist) ca atare este detestat, el e răspunzător pentru toate relele din lume. Neofascismul are mâinile pătate de sânge italian, atentatele lui încep, se pare, la Milano, Piazza Fontana, 1969, sediul unei bănci, unde o bombă face 17 victime, 88 de răniţi… Un fir roşu, proletar, împletit cu unul negru, neofascist, cred unii… Alţii scriu despre acţiuni ale organizaţiei de dreapta, străină, ultrasecretă, „Gladio”. Rezultatul, ori din ce parte vin loviturile, e cumplit; în 1977, 2128 de acţiuni teroriste, şase în medie pe zi, 702 în 1975, 1198 în 1976… Obiectiv, informat, clasic homo europeus, Bruno Vespa nu manifestă ură, niciodată, ci cultivă o ironie benignă. Despre G. Feltrinelli, care edita publicaţia de extremă stângă La sinistra şi refondase GAP (Grupurile de acţiune patriotică), spune că a avut o intuiţie „genială” publicând două capodopere, în premieră mondială, Il Gattopardo de Lampedusa şi Doctor Jivago de Boris Pasternak. Iată-l din alt unghi pe acelaşi Giangiacomo Feltrinelli, portretizat de un lider de stânga (Oreste Calzone): „L-am văzut pentru prima dată în oglinda vitrinei librăriei Babuino din Roma, cămaşă albastră cubaneză, cadou de la Fidel... alura şi mustaţa de hazendeiro, un aer de aventură care în nevindecata sa adolescenţă l-a însoţit toata viaţa”… Mario Capanna, conducătorul mişcărilor studenţeşti din 1968, la o întrebare: „Era ură? Nu, era bucurie (...). Voiam să schimbăm obiceiurile, obişnuinţele sexuale, modul de a gândi… Şi, desigur, şi instituţiile”. ‘68-ul a reuşit, cred eu, să-şi atingă obiectivele, pentru că nu a urât (nu erau nici ei îngeri, bineînţeles). „Acei tineri nu voiau puterea, ci să fie diferiţi de cei care o aveau”, observa Giorgio Gabler. În loc de concluzie: „Cine scoate sabia, de sabie va pieri…” e un principiu neotestamentar valabil mereu.