Amatorii care scriu texte de ficţiune, dar nu au un simţ critic elementar, nici criterii solide pentru a aprecia un autor, nici cunoştinţele necesare înţelegerii, măcar parţiale, a evoluţiei literaturii europene, de celelalte literaturi să nu mai vorbim, au, în schimb, un orgoliu nemăsurat şi propria tablă de aşa-zise „valori”. Celebrităţi locale, cenaclişti declarându-se reciproc geniali sau considerându-se extrem de talentaţi, dar fără probele aduse de un critic cu o autoritate recunoscută, o mulţime de diletanţi fac şi desfac un curs paralel cu cel real... Criticii importanţi, spuneam, nu-i iau în seamă, deci trebuie acuzaţi de complot şi de malversaţiuni, de sforăriile centrului împotriva marginilor, de alianţa numelor consacrate împotriva lor, talente ignorate, care ar merita, spun ei, mai multă atenţie, nu doar o „tăcere asurzitoare” ori palide consemnări fugare în reviste, practic, se încearcă „minimalizarea operelor lor valoroase”. Pentru a-i mulţumi, critica ar trebui să le închine monografii, s-a întâmplat şi asta, dar degeaba, să intre în toate antologiile, nu doar să fie felicitaţi, din politeţe, când reuşesc să tipărească un volum nou.

Nu-i nimic de făcut cu asemenea dificili parteneri de dialog, de fapt, de multe ori doar acuzatori publici, revoltaţi generic de faptul că aproape nimeni nu le vede autoproclamata „înzestrare excepţională” în, ohimé, indigestele lor romane sau în calpele, căznitele, nisipoasele lor versuri. Oricum, viaţă literară uşoară nu au. Amatorii de fapt visează la gloria, trecătoare şi ea, capricioasă, a unor vedete literare, nu la substanţa cărţilor acestora; multă lume, cum s-a spus, ar dori celebritatea lui Eminescu, dar câţi ar dori şi mai ales ar fi în stare să-i retrăiască tensionata viaţă, grozava lui combustie sufletească? Toate titlurile cunoscute din literatura lumii au ajuns în acest panteon imaginar numai cu sacrificiul de sine al autorilor, dispuşi să-şi transfere mare parte din energia lor vitală în paginile scrise. Între perenitatea unor capitole de roman şi chinul autorului este o intercondiţionare implacabilă, o legătură de la cauză la efect. Cerneala pentru a rezista vremii se cere amestecată cu lacrimi şi uneori cu sânge. Nu dramatizăm, descriem un proces vizibil în jurnalele de creaţie ale marilor autori de naraţiuni exemplare, sau de iluminări lirice, unde eul precar al omului îşi cedează, de bunăvoie, locul unui eu spiritualizat. „Nu ştiţi ce cereţi!”, li se adresează Mântuitorul, fiilor lui Zevedei, doritori de măriri.

Ce se întâmplă la celălalt capăt al segmentului autor-cititor? Un poet, de obicei valoros, cu o faimă bine gestionată public, are propria strategie de seducţie a publicului. Faima lui o datorează nu numai textelor sale, ci şi elogiilor criticilor, una fără alta nu funcţionează. Apariţia pe scenă, la festivaluri de poezie, la recitaluri, a poetului-vedetă stârneşte rumoare, ca un DJ sau ca unii cântăreţi de top. Să fim fericiţi că poetul în cauză difuzează poezia de calitate, poate chiar îi iniţiază pe mulţi ascultători în lumea liricii adevărate, adică a celei care, aflată în trend, ne spune ceva esenţial, memorabil, despre noi înşine, despre primejdiile, splendoarea sau întunecimea în care vieţuim, despre trecutul prestigios al omului european, despre pierderea paradisului din copilăria umanităţii sau despre incertul viitor al omului tehnicizat.

Da, merită aplauzele noastre un poet care ni se adresează fratern şi ne aduce un mesaj împotriva morţii şi a disoluţiei, chiar dacă arta e gratuitate pură. Dar nu-l pot aplauda pe unul care-şi bate joc de spectatori, agresându-i cu înjurături sau jignindu-i, cum se mai întâmplă. Şi avangarda, uită, s-a clasicizat. Poeţii americani de azi, exemple pentru unii tineri, ciudat, nu excelează în provocări neo-avangardiste, ci în originalitatea proaspătă a unui stil care-şi asumă cultura.

Cazul patologic este cel al vedetismului literar ca scop în sine, febrila dorinţă infantilă de a fi mereu în centrul atenţiei. Internetul e mijlocul eficient, dar superficial, prin care autorii îşi devoalează irepresibila sete de glorie, oferindu-ne zeci de fotografii cu ei la biroul lor, cu ei pozând hemingway-ian în vacanţele exotice etc. O altă tactică de a accede la starea de vedetă literară este mimetismul temelor, schimbi mereu registrele stilistice pentru „a fi pe val”, pentru a capta interesul public, treci dezinvolt de la erotism la pietism. Vedetismul la care năzuieşti se consumă în mintea ta, bovaric. Ce naivitate şi autoamăgire te ţin captiv, încât confunzi jocurile virtuale pe calculator cu realitatea din jur?

Degeaba vii cu zeci de titluri care ar trebui să convingă publicul de strălucirea ta poetică sau eseistică, dacă ele nu sunt decât probe ale voinţei tale obsesive de „a fi la zi”. Cel dăruit cu talent nu urmează agenda unor teme oportune, nici măcar nu este deplin conştient de darul lui, i se pare ceva natural. Arta este efort intelectual, dar şi indeterminare.