Despre lipsa principiilor, despre deformarea realităţii evidente, despre distorsionarea unor evenimente sau despre alte procedee incorecte, practicate cu aplomb retoric de unii contestatari ai Uniunii Scriitorilor, s-a tot scris, mai ales în revistele România literară sau Ramuri. Comentarii numeroase, îndreptăţite, pornind de la fapte. Mă mir însă de abilitatea unor „reformişti” (acum, după alegeri, când lucrurile par a se fi calmat) de a profita de bunăvoinţa unor redactori sau directori ai revistelor care apar sub sigla Uniunii Scriitorilor. Când ai semnat, mândru de gestul tău, lista contestatarilor actualei Uniuni a Scriitorilor, sau ţi-ai dat demisia din ea, demn şi firesc ar fi să nu mai vii cu propuneri de colaborare la revistele instituţiei pe care ai negat-o. Dacă ea este, cum scrii, atât de coruptă, nedemocrată şi lipsită de vizibilitate, de ce o mai frecventezi, indirect, oferindu-i versuri sau articole? Sau ai totuşi o bănuială că gloria ta de pe Facebook sau de la festivalurile generaţioniste nu e suficientă, că nu convinge destulă lume?

Vulpea şi strugurii, minimalizăm câteodată ceea ce nu putem avea. Dacă niciunul dintre criticii cu autoritate recunoscută nu te-a prea lăudat, ne spui că ei aparţin unui alt timp estetic. Nu cumva eşti convins în secret de valoarea lor intelectuală, de gustul lor sigur şi de competenţa lor şi te îndoieşti, de fapt, de talentul tău? Tu vrei o confirmare, care nu mai vine, de la criticii importanţi, nu de la congeneri. Sunt zeci de autori, ca tine, de poezie postmodernă, poeţi cu diverse însuşiri literare, mai strălucitori sau mai terni, care nu cad sub un nivel mediu, „scriu bine”, ca tine, dar nu ne entuziasmează decât foarte rar lectura lor. Ceva le lipseşte, o fi talentul major, o fi viziunea, o fi ambiţia mai mare decât capacitatea creativă? Se vor alege sigur câteva nume dintre ei, cei care vor rămâne în memoria cititorilor şi a exegeţilor literari, dar numai timpul cerne aurul de steril.

Darul scrisului nu-l ai, dacă nu ţi se dă, pe nişte căi imposibil de controlat, degeaba-i reţeaua de elogiatori, degeaba-i rara abilitate de autopromovare, gestul mereu ostentativ. Mimetismul multor autori aflaţi „pe val” se poate detecta uşor, este o monedă calpă, aramă, nu metal preţios. Să avem răbdare, aşadar, cu tinerii, mai maturi intelectual, probabil, decât credem noi, să vedem cum se aleg apele de uscat, cum se formează plaurul fraged încă al scrierilor, ostroavele noilor nume, încrezători, dar şi atenţi la derapajele lor morale. Până la urmă şi caracterul contează în alchimia operei literare cu bătaie lungă. Ba eu chiar cred că fără caracter nu ai decât un succes facil, efemer, oricum nu succesul, ci consistenţa este scopul unui scriitor adevărat. Talentul ţi se poate retrage, încet, încet, dacă nu l-ai slujit cum se cuvine, ci te-ai slujit tu de el, ca să-ţi afirmi eul gonflat, aproape explodând de o automulţumire mediocră... Delicată mai e şi ecuaţia aceasta dintre talent şi caracter, şi totuşi atât de cunoscută cititorilor, parcă am reciti Portretul lui Dorian Gray şi ne-am înspăimânta de frumuseţea tragică a unei parabole aşa de actuale.