Pe Marian Papahagi, de la a cărui moarte se împlinesc douăzeci de ani, mi-l amintesc de pe vremea când era un elev strălucit al liceului clujean „George Bariţiu”, primul liceu de după Marea Unire, instituţie de învăţământ centenară în acest an, liceu pe care şi Cornel Regman, şi Ioan Alexandru, şi Valeriu Cristea, şi alţii îl absolviseră. Un competitor fusese Marian la multiple discipline, de la cele sportive la cele ale olimpiadelor şcolare, apoi student eminent, colegul nostru la Facultatea de Filologie, coleg care atrăgea magnetic lumea prin farmecul său intelectual. După primul an a plecat la studii, la Roma, în urma câştigării unui concurs naţional. Eminenta italienistă Doina Condrea Derer îmi spunea că pregătirea umanistă a lui Marian făcuse o bună impresie exigentei comisii din Capitală. Era prima dată după război când studenţii români puteau pleca bursieri în Occident. Au urmat pentru Marian cinci ani la vestita Universitate „La Sapienza”, la Facultatea de Litere, unde întâlnirea cu profesoara Rosa del Conte, cea care-l apreciase de la început, a fost printre cele mai faste momente în evoluţia lui ca italienist. Dar cu toate că regretam despărţirea de colegul nostru, când într-un grup animat îl însoţisem la gară, ne şi bucuram pentru şansa care i se arătase. Devenea un om liber, ca Victor Ieronim Stoichiţă, coleg cu el la Roma, pe perioada anilor universitari petrecuţi dincolo de Cortina de Fier; putea sta cât dorea în biblioteci sau pe străzile romane, în galerii sau în biserici baroce, în pieţele cu fântânile berniniene sau printre coloanele din Forul roman. Înainte de a pleca, a apucat să pună bazele revistei Echinox, împreună cu un grup de prieteni apropiaţi, Eugen Uricaru, Marcel Runcanu, Olimpia Radu, Vincenţiu Iluţiu, Petru Poantă, Dinu Flămând, Zoltán Rostás etc. Când apărea primul număr, era bursier la Roma, locuia la Accademia di Romania, într-una dintre camerele de sus. A murit în aceeaşi clădire somptuoasă, în 18 ianuarie 1999, acolo unde pentru destinul lui de italienist de anvergură a început totul, s-au şi sfârşit zilele vieţii lui tumultoase. Biblioteca instituţiei, una dintre cele mai impresionante ca stil şi număr de volume, îi poartă numele şi efigia la intrare.

Vestea neagră a morţii lui Marian mi-a dat-o, într-o dimineaţă rece, Nicolae Prelipceanu, era bulversat, Laurenţiu Ulici se pare că aflase primul şi-i spusese imediat şi lui. Doliul ne-a încovoiat pe toţi… Am fost uimit să constat o simetrie ascunsă a destinului lui Marian pe aeroportul clujean, cu aceeaşi cursă de la Roma care debarcase sicriul lui Marian, mergeau la Roma bursierii pentru ale căror stagii nou înfiinţate se luptase energicul clujean devenit, după 1990, ministrul-adjunct la Ministerul Educaţiei şi prorectorul Universităţii „Babeş-Bolyai”. Eseist original şi substanţial, scriind despre autori italieni clasici sau moderni, sau despre cei români, cronicar la revista Tribuna, într-o vreme, şi din necesităţi financiare, era blocat pe postul de asistent universitar din cauza dosarului, Marian, dacă se apuca de ceva, trebuia să-i iasă totul temeinic, perfect sau aproape. Nu lăsa, de aceea, nimic la întâmplare, avea mereu soluţii şi o mare doză de încredere că oamenii şi lucrurile se pot ameliora, a conceput după un model occidental o Lege a autonomiei universitare, a înfiinţat şi condus revista Studi Italo-Romeni, a pus bazele unui Centru de analiză a textului, la Catedra de limbi romanice. Iar cartea sa de recunoscută erudiţie, Intelectualitate şi poezie (Cartea Românească, 1986), studiind cultura secolului al XIII-lea italian, sau traducerea lui din Eugenio Montale, Poezii (Dacia, 1988), pentru care va primi în acelaşi an Premiul internaţional „Eugenio Montale”, ori traducerea sa din Divina Comedie rămân esenţiale, de neocolit în italienistica noastră. Pentru premiul amintit, îmi amintesc bine cum suferise că nu i se dăduse voie să-l primească personal în ţara pentru el acum interzisă, „să nu pot revedea oraşul studenţiei mele, mi se pare o nedreptate uriaşă!”, îmi spusese atunci.

Multe studii despre autorii români, de la Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Ion Barbu, Panait Istrati, B. Fundoianu, Marin Sorescu, la cei străini, Guido Gozzano, Eugenio Montale, aduc interpretări noi, siguranţa analizei filologice, inventivitate şi un aer de clasicism asimilat de un modern. Contribuţia lui Papahagi la Dicţionarul scriitorilor români, unde se află împreună cu Mircea Zaciu şi Aurel Sasu printre coordonatori, din păcate toţi trei îngropaţi la temelia acestui edificiu literar, nu trebuie uitată nici ea. Alt semn de serioasă asumare a construcţiei culturale perene.