Romanul Florinei Ilis, Carta numerilor (Polirom, 2018) poate fi numit, fără nicio exagerare, saga Transilvaniei, acţiunea lui întinzându-se pe arcul de timp a trei generaţii. Toţi eroii aparţin unei comunităţi rurale aproape mitice, sau provin din ea, iar istoria comunistă o răvăşeşte brutal. Fiecare generaţie se raportează altfel la pământ, valoare supremă pentru cel care-l deţine şi-l iubeşte, lucrându-l cu sudoarea frunţii sale. Dacă prima generaţie, ne spune Florina Ilis, preluând vocea unui imaginar scriitor contemporan, o alcătuiesc cei care sunt împroprietăriţi după primul război, generaţiei următoare i se ia dreptul de proprietate cuvenit prin colectivizarea cu japca; în fine, urmaşii lor au recuperat după 1989 pământurile pierdute, dar relaţia sacră cu ele s-a modificat. Petre Barna, om al vechilor valori, caracter puternic, vânător perfect, posesor al unui savoir-vivre tradiţional, care include curajul şi demnitatea, soţia sa – cea de a doua – Agafia, urmaşii lor (ai lui şi ai primei soţii, Sofica), adică fantastica, puternica Zenobia, personaj care are ştiinţa lucrurilor şi a mişcărilor interioare ale semenilor, fire dârză, un fel de Vitoria Lipan a secolului al XX-lea, soţul ei, corectul, onestul Gherasim, urmaşii lor, Ana şi Ioachim, personaje de o mare luminozitate sufletească, decişi să şi-o păstreze într-o lume pe dos, alcătuiesc cele trei generaţii amintite. În plus, o mulţime de personaje secundare, şi acestea greu de uitat, fotograful Lorand Féher, fiul lui, Zoltan, deputatul interbelic Titus Illea, odiosul activist Mărin Ion, fiul acestuia, Anghel, care se dă drept italian şi cumpără pământ pentru a se îmbogăţi, transformându-l în bani, bani care devin semnul vremii noastre, cum o spune chiar el, infatuat, şi nu numai el. Preţuind puterea mitică a pământului ne apare, în schimb, Gherasim, bunicul care fusese închis, pentru că nu acceptase colectivizarea, un adevărat iubitor al vechii orânduieli organice, păcălit de activistul amintit. La polul opus, se află superficialul limbut Anghel-Angelo, cinicul fiu al activistului. Gherasim, luând cu vârful briceagului o bucată de pământ (ca pe o felie de măr, îmi închipui) şi arătându-i-o, ritualic, nepotului, cel pe care îl iniţiase nu numai în secretele cositului, ci şi în taina unei legături ancestrale, care-l uneşte pe ţăranul adevărat cu ţărâna veşnică, este antologică. Tematic şi valoric, locul Florinei Ilis este lângă Liviu Rebreanu şi Marin Preda.

Nu este cazul să povestesc romanul masiv, niciodată trenând epic, încrustat cu meditaţii auctoriale binevenite despre rolul memoriei în forjarea identităţii personale şi a aceleia colective, despre funcţia diferită a documentului şi a artei, despre îngemănarea dintre adevăr şi frumuseţe. Sunt reflecţiile unui prozator de anvergură, declanşând idei generoase, dar exacte, cristalizând în câteva propoziţii memorabile despre romanul de azi. „Trecutul ne vorbeşte astăzi cu cuvintele noastre, ale prezentului... ca să-l putem înţelege” (p. 253). Despre raportul dintre ficţiune şi adevăr, „prefer totuşi în spiritul adevărului uman să descriu sentimente şi stări nestatornice, fie! şi contradictorii în egală măsură, dar mai pline de viaţă decât rodul muncii de cercetare a arhivelor şi documentelor” (pp. 212-213). Obiectiv atins cu talent uriaş, vezi scena balului, unde Ana e o veritabila Nataşa Rostova, trăind emoţia pură a primei ieşiri în lume. Scenele, psihologic vorbind, mi se par similare, indiferent de contextul politic, sau de ambianţa societală diferită. Dincolo de emoţiile adolescentei, găsim drama care irumpe în plină sărbătoare, Gherasim este arestat. Fiul arestatului şi Ana vor forma apoi o pereche prinsă într-un uluitor, înaripat dans, disperat, irepetabil, sfidând parcă nu doar legile gravitaţiei, ci şi pe cele ale istoriei nemiloase. Cum să nu gustăm apoi secvenţa, deloc idilică, înfiripată pe un peron de provincie uitată, între Ana şi Ioachim, amândoi întorcându-se acasă, întâlnindu-se prin potrivelile destinului? Ce naturaleţe inocentă are scena urcării cu hei-rupul în tren a viitoarei perechi! De unde, apoi, scena plină de umor a gâştelor năvălind peste adunare, stârnite de furtună, tulburând adunarea festivă a marcării celor cinci sute de ani de atestare a satului? Dar scena simbolică unde o tânără naşte pe neaşteptate, acolo, pe iarba udă, semn al reînnoirii speranţelor, în ciuda mizeriilor de azi? Din mintea şi imaginaţia unui prozator cu suflu epic tolstoian, aş spune, simplu, dacă nu ar fi şi ceva în plus, acut contemporan, updatat, o luciditate modernă şi, deopotrivă, postmodernă în derularea acţiunii, a configurării personajelor. Privirea înţelegătoare a marilor şi măruntelor slăbiciuni omeneşti, o căldură pe care o emană creatorii autentici se simte constant în paginile Florinei Ilis. Comunitatea rurală bihoreană, prin extensie cea transilvană, românească, poate fi mândră de saga pe care o fiică a acestor locuri i-a dedicat-o. În Cartea numerilor avem o laborioasă, şi totuşi pulsând de sentimente, imagine a omului de la sat, păstrător al valorilor morale, în ciuda răutăţii vremurilor. Tradiţia şi modernitatea intră, prin cartea Florinei Ilis, într-o nouă relaţie, de complementaritate.