M-am născut în oraşul lui Blaga şi cea mai mare dorinţă a mea, de copil, a fost să cunosc un poet viu. Un povestitor, credeam, un născocitor de basme. Cum nu ştiam la cei câţiva ani pe care-i număram, vreo 10, cum şi unde să-l caut pe poet, am avut prilejul peste vreo patru ani să fac cunoştinţă cu un poet care-l cunoscuse pe Blaga, Aurel Rău. Locuiam, pe-atunci, la doi paşi de „bârlogul lui Faust”, de „nebănuitele trepte”, adică de spaţiul fabulos din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare, unde-şi avea biroul modest, dar ferit, Blaga. Biblioteca se învecina cu un mic scuar pe care mai târziu îl botezasem „Curtea Medicilor”, un respiro binevenit cu brazi şi tuia, aparţinând Clinicii Medicale a II-a, unde locuiam. Pe Blaga l-aş fi putut vedea, deci, ieşind de la Bibliotecă şi îndreptându-se pe strada azi numită Napoca, rectilinie, spre statuia ecvestră a lui Matia Corvin, depăşind eclecticul Continental, restaurant vestit şi select unde Blaga şi alţii puseseră piatra de început a revistei Gândirea, urmând, poate, ca poetul să ia în piept dealul spre casa lui din strada Gheorghe Martinuzzi 14 (azi str. Mălinului). Pe drum ar fi putut schimba o vorbă cu Agârbiceanu, dacă ar fi urcat pe strada Andrei Mureşanu, unde prozatorul Arhanghelilor domicilia, sau, cine ştie, ar fi luat-o pe altundeva, interiorizat, tăcut, murmurându-şi mental ritmul poeziei abia întrezărite în ritmul plimbării sale. Putea fi poemul Ulise, o veritabilă capodoperă… Picioare de vers, metrice, picioare de om născut în Lancrăm, picioare sprintene bătând uliţele prăfuite ale copilăriei, picioare de tânăr student flanând pe străzile Vienei sau pe drumurile portugheze ale maturităţii, ani şi ritmuri, secrete corespondenţe profunde între trup şi suflet.

Dacă nu l-am întâlnit pe poet, am însă în memorie o sumedenie de legende sau relatări veridice de la prietenii mei mai în vârstă. Trei Ioni, Ion Papuc, Ion Alexandru şi Ion Pop, în 1959, îi făcuseră neanunţaţi o vizită acasă poetului. Au fost bine primiţi, unul dintre vizitatori, mai curajos, i-a întins câteva foi cu versuri poetului, apoi, conversaţia cu cei veniţi să-l omagieze, în ciuda interdicţiilor, a fost senin-protectoare din partea amfitrionului. Poetul Aurel Rău a stat în clădirea de pe Moţilor 20, unde Lucian Blaga şi Cornelia, n. Brediceanu, domiciliaseră în anii ‘20, apartament cu o cameră, oferit de familia Brediceanu, apoi cei doi s-au mutat pe strada Avram Iancu 3, când Blaga revenise din diplomaţie şi era profesor al Universităţii clujene, 1938-1948. Poetul de la Steaua va sta peste drum, la numărul 4, un deceniu mai târziu. Multe amănunte despre Blaga ştie istoricul literar Mircea Popa, care nu numai că a identificat articolele cu pseudonim scrise de marele poet din presa clujeană a vremii, Patria, Voinţa, articole restituite publicului în volumul de la editura Dacia, Ceasornicul de nisip, dar l-a văzut de aproape pe poet, la Institutul de lingvistică şi istorie din Cluj, unde Blaga, relatează M.P, îşi adusese diplomele vieneze pentru a fi angajat cercetător ca Liviu Rusu, Ion Breazu. Teohar Mihadaş şi Ion Alexandru ar fi urcat, îmi spunea primul, în camionul cu sicriul lui Blaga, camion care va străbate discret localităţile dintre Cluj şi Lancrăm, localităţi pavoazate, în plină festivitate a zilei de 9 mai, ziua Victoriei împotriva Germaniei hitleriste, nu în doliu după o voce a poeziei universale care se stinsese în 6 mai 1961. Regretata Rosa del Conte, pe care o vizitasem la Roma imediat după 1990, apoi iar în câteva rânduri, era cea care tradusese admirabil Poemele luminii ale lui Blaga. Mai mult, devotată culturii române, profesoara împreună cu decanul Facultăţii de litere şi filosofie de la Sapienza Universitŕ di Roma, Angelo Monteverdi, preşedinte la Accademia dei Lincei, îl propuseseră pe Blaga pentru Premiul Nobel pentru literatură. Unii spun că şi Mircea Eliade ar fi făcut acelaşi gest cultural. N-a fost să fie, a luat Juan Ramon Jimenez laurii.

Cum, unde a murit poetul, iar adunase memoria mea detalii şi mărturii numeroase, mitizam, verificam, iar mitizam, scriam, cum îmi povestise poetul Aurel Rău, un apropiat, că poetul Corăbiilor cu cenuşă, nu cu mult înainte de a se stinge, fiind diagnosticat cu cancer la coloană, exclamase „simt cum din mine cresc stejari!”. Şi când te gândeşti că noi, „copiii Clinicilor”, ne jucam, poate, pe sub brazi, chiar sub ferestrele acelui bolnav aflat în stadiu terminal într-o rezervă la Medicala I…

Negreşit, meritul de a-l fi restituit cititorilor pe poetul Lucian Blaga circuitului public literar îl are revista Steaua, prin grija primului ei redactor, A.E. Baconsky, şi a lui Aurel Rău, cel care-i urmează la cârma revistei. Arghezi, Sadoveanu, Geo Bogza, Călinescu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, desigur, vor fi numele scriitorilor interbelici cultivate de publicaţia clujeană, criticată mai tot timpul de gazetele oficiale sau de sistemul central de propagandă. Revista Steaua, aflată acum la aniversarea celor şaptezeci de ani de la înfiinţare, socotind şi etapa Almanahului literar, 1949, devenit publicaţie lunară, care avusese iniţial diferiţi redactori-şefi, de la M.R. Paraschivescu la Geo Dumitrescu, se stabilizase în fine în 1954, schimbându-şi numele. Steaua, condusă de A.E. Baconsky, susţinut mereu de un grup solidar de poeţi talentaţi, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Leonida Neamţu, reuşeşte în câţiva ani, 1954-1959, să se impună ca o revistă cu deschidere spre valorile europene, prin traducerile din poezia unor Carl Sandburg, Eugenio Montale, César Vallejo, Federico García Lorca, prin dezbateri despre tradiţionalism şi modernism, printr-o poezie autentică versus poezie patriotardă, urmând cu perseverenţă principiul autonomiei esteticului, salvat cu eforturi în paginile Stelei, pe cât se putea în condiţiile acelor ani dificili. În acest context, caracterizat, pe de o parte, de ideologia comunistă şi de cenzură, pe de alta, de un curaj estetic şi chiar politic al întregii echipe redacţionale, vezi cuvântările lor la primul Congres al Scriitorilor din 1956, când dogmatismul în literatură este denunţat dur, direct, de steliştii coordonaţi de A.E.B., Lucian Blaga poate iar publica. Se revine asupra deciziei forurilor centrale de a-i fi interzisă semnătura în presă, şi, după o serie de discuţii, pertractări, asigurări între redacţie şi Comitetul central PCR, Secţia de Propagandă, unde Leonte Răutu decidea „ce e pe linie just şi ce nu”, Lucian Blaga revine în paginile unei publicaii literare. E o victorie împotriva dogmatismului cenzurii: poetul va da revistei traduceri („în ultimele numere ale Almanahului literar A. R. ) din Faust de Goethe, opera la a cărei tălmăcire lucra în liniştea din locuinţa lui de pe dealul situat simbolic deasupra oraşului, sau în camera misterioasă de la BCU, „sub scări”.

Aurel Rău a avut privilegiul de a citi primul multe manuscrise ale lui Blaga şi, mai mult, şansa să le discute cu ilustrul lor autor, să aleagă din ele, înainte de a fi publicate. Aurel Rău îmi povestea starea sa de încântare estetică atunci când a citit excepţionalul poem blagian Mirabila sămânţă, în prezenţa lui Blaga, la cofetăria Pescăruş (Melody), conştientizarea valorii literare a textului încredinţat Stelei şi, mai mult, generozitatea cu care interlocutorul său îi dăruise manuscrisul. Am văzut în casa poetului şi criticului Ion Pop, care semnează op-ul critic Lucian Blaga – Universul liric, un alt mss. dăruit de doamna Cornelia Blaga, un catren înrămat de exeget. Despre colaborarea lui Lucian Blaga la revista clujeană amintită, Aurel Rău este, aşadar, cel mai în măsură să ne spună tot ce e mai semnificativ legat de anii târzii ai lui Blaga, Aurel Rău fiind atunci, în 1954, secretar de redacţie şi din 1960 redactor-şef. El rememorează exact, în volumul Alcinous şi zarva peţitorilor (Ed. Limes, 2003), prima întâlnire cu glasul şi făptura poetului, devenit o figură mitică pentru muţi cititori, la o conferinţă de mare rezonanţă despre Dimitrie Cantemir, în Sala mare, azi Auditorium maximum, arhiplină, de la Casa Universitarilor. Vor urma, pe şirul rememorărilor lui Aurel Rău, momentul fast al publicării în revista clujeană a unor tălmăciri din lirica universală, din poezia popoarelor antice, dar şi din opera unor Villon, Hölderlin, Keats, Whitman, făcute de Blaga între 1954-1956, tălmăciri ce vor fi publicate şi într-un volum. Din 1954, Blaga este o prezenţă relativ constantă în Steaua, cu un articol despre Sadoveanu, altul despre Rilke, şi altele, iar în mai 1960, îi apare poezia Fântânile, sub grija admirativă a noului redactor-şef, Aurel Rău. Mirabila sămânţă apare în numărul 8, 1960; despre Sadoveanu, Blaga va scrie ca despre „Patriarhul pădurilor”, apoi despre Tolstoi, „Personajul care filosofează”. Poeziile Cerbul, Mică odă unei fete şi Risipei se dedă florarul, ultima imposibil să nu-ţi evoce perechile tinerilor îndrăgostiţi de pe băncile aflate sub coroanele copacilor din parcul central. Stihuitorul, Seminţe văzduhul mişca sunt alte titluri de poezii inedite din Caietele poetului deja mutat dincolo de noi, care vor fi alese şi publicate în revista Steaua, publicaţie ce l-a sprijinit moral prin redactorii ei şi l-a îndrăgit pe Blaga. Clujul, oraşul anilor tineri blagieni, 1920-1924, apoi al senectuţii superbe, 1940-1960, este dator (şi-o face) să-i poarte nestinsă amintirea.