Domnul mi-a îngăduit în decursul unei vieţi pline de bucurii imprevizibile să-i pot privi relativ de aproape pe papii secolului trecut, dar şi pe acela care ne-a vizitat ţara, recent. Înainte de 1989, condus de părintele bazilian Augustin Prunduş, am participat, invitat de acesta, la o audienţă colectivă, la Vatican, audienţă a regretatului Papă Ioan Paul al II-lea. Am mai avut prilejul, de asemenea, de câteva ori, să-l văd nu de departe pe Sfântul Părinte de origine poloneză. De pildă, după o vizită la Monseniorul Pamfil Carnazio, care lucra la Secretariatul de Stat. Greşind, la întoarcere, loggia, am nimerit la o altă audienţă colectivă cu acelaşi neuitat Karol Wojtila. Dar şi la aniversarea centenarului Azione Cattolica Italiana, în Bazilica purtând numele Pescarului de oameni, am fost nu departe de polonezul universal. Dar mai mult am primit de la el citindu-i Enciclica Ut unum sint despre apropierea dintre Biserici, sau Scrisoarea apostolică adresată artiştilor, în luna aprilie, cu o lună înaintea vizitei făcute în Româna, 1999... Sau meditaţia sa despre cele două aripi ale cunoaşterii umane, ştiinţa şi credinţa. Ce încredere are în vocaţia specială a artiştilor de a isca noi epifanii! Câtă onoare, câtă încredere, câtă speranţă pusă în artişti, aceste fiinţe vulnerabile şi inconstante, orgolioase şi egoiste, dar atinse de graţia divină! Nu departe de Papa Benedict al XVI-lea am stat la un concert în ampla sală de audienţe Paul al VI-lea. Dar, mai mult decât acest noroc, de a mă afla temporar în aceeaşi încăpere cu un papă, am considerat că, de fapt, există ceva mai important, şansa de a-i citi cărţile despre viaţa lui Isus, volume de profundă spiritualitate şi subtilă exegeză neo-testamentară, Isus din Nazareth. Pe actualul Pontif, Papa Francisc, l-am privit făcând în papamobil, de Florii, printre credincioşi, turul Pieţei San Pietro in Vaticano. Gesturile din Joia Mare când a spălat picioarele unor deţinuţi m-au mişcat mult, sau enciclica sa Laudato si...
De ce am amintit toate aceste momente? Pentru a vă spune că bucuria întâlnirilor cu Suveranul Pontif, Papa Francisc, entuziasmul firesc, copleşitor, pe care l-am simţit cu toţii, aşa cum s-a manifestat el, fără zăgazuri, spontan, total, la Bucureşti, la Iaşi, la Şumuleu-Ciuc, la Blaj, se cer continuate, consolidate cu fapte creştine, pentru a dura dincolo de emoţia pe care ne-au provocat-o. Iluminarea noastră, pe care apropierea de Papă şi cuvintele omiliilor lui ne-au provocat-o, se cuvine, după părerea mea modestă, urmată de reflecţii şi asumări creştine... Norocul nostru de a sta în vecinătatea Papei ar fi bine să fie deplin fructificat, iar noi avem noroc, un noroc imens, colectiv, istoric, noroc din păcate rareori valorificat moral. Doar faptul că am stat aproape de un Pontif nu ne legitimează ca veritabili credincioşi. De aceea, primejdia de a ne transforma pietatea în mondanitate-mondenitate, iar iluminarea în trend, o semnalez aici, chiar dacă nu judec pe nimeni, ci doar întrevăd acest risc. De a ne dori să fim exagerat de vizibili pentru tv la asemenea întâlniri cu înalţii ierarhi, cu episcopii sau cardinalii, cu Suveranul Pontif. Fotografiile noastre făcute cu entuziasm nu trebuie, apoi, cred, să aibă regim de selfies, nu noi contăm, ci El, nu El, ci Cristos. Fără cristocentrism nu există o credinţă adevărată.