Am scris în această revistă nu o dată despre boala „autorlâcului” care bântuie în societatea românească, boală veche, netratată, decât rareori, cu asprimea necesară, de critica literară. Multă lume cu un statut social clar, onorabil, ai spune, de la miniştri la medici de renume, de la ofiţeri la ingineri în construcţii, de la agronomi la geologi, scrie versuri, amintiri, eseuri. Nu-i poate opri nimeni, chiar dacă aceştia nu adaugă nimic, de obicei, literaturii propriu-zise, adică celei aflate, prin consensul stabilit de critici de anvergură intelectuală recunoscută cu cititorii cultivaţi, deasupra unei linii a mediocrităţii cu pretenţii. Dacă avem echipe de fotbal, dar nu numai, de divizia A, B, C, de ce nu am accepta ca o parte dintre cei amintiţi mai sus, autori de nivel modest, să poată publica în revistele potrivite clasei lor valorice, ba chiar să promoveze de la o categorie la alta în mod excepţional... De regulă de la divizia B la divizia A, dar sunt şi cazuri de evident declin axiologic, când un autor consacrat devine plat, repetitiv, redundant, pletoric, gongoric, decăzând de la A la B. Sigur că toţi autorii ar vrea să promoveze, ţintind „să joace” la echipele renumite, la revistele de elită, să fie promovaţi de cele câteva lunare, nouă nu mai multe, sau de săptămânalul România literară ale Uniunii Scriitorilor.

Nu cred că sumele alocate de consiliile judeţene, ori de primării, culturii, mai exact literaturii, depăşesc bugetul acordat echipelor de fotbal, baschet, rugby, polo, tenis etc. Dacă scrierea „poeziei” a devenit „sport naţional”, de ce să nu o luăm în considerare? Ion Simuţ scrie că avem peste 100 de publicaţii literare, posibil, dar problema nu este că ele există în exces, alte ţări, Italia, de pildă, au sute de reviste ale provinciilor, numeroase cenacluri, grupări, orientări culturale, „academii”, de fapt fundaţii regionale, multe particulare, dar altele susţinute de stat. „Problema spinoasă a nopţilor” – vorba lui Geo Dumitrescu – este că mulţi autori foarte modeşti, insignifianţi, se cred nişte poeţi ori prozatori geniali, însă nerecunoscuţi, bieţi jucători de campionat rural, sănătos şi acesta, aerisind plămânii, e drept, dar neperformant. Nu poţi sări peste umbra, peste talentul tău. Nu are rost, deci, să interzicem scrisul de texte literare de varii valori, ci doar să-l clasificăm axiologic cu onestitate şi profesionism, pentru că logic C-ul nu poate fi A. Strălucirea pietrelor de mică valoare nu e strălucirea bulgărului de aur. Critica este „sita” care, cum spune mereu un critic important, trebuie să cearnă exigent minereul propus. N-o face, ea poartă vina, nu ofertantul, acesta autoiluzionându-se că are în mâna cu care scrie pepite adevărate de aur.

Aşadar, ne trebuie o ordine valorică riguroasă, o decizie salutară a judecăţilor drepte, neconcesive, neapărat o operaţie fină de inserare a respectivului candidat la gloria literară într-o serie istoric-literară, raportarea profilului său la tipologii literare asemănătoare, decelarea originalităţii reale. Cu alte cuvinte, un examen critic obiectiv, nu pe bază de prietenie, cumetrie, simpatie, da, aici cred că Ion Simuţ are dreptate. Acest spor de luciditate se impune, mai ales în cazul revistelor de categoria C şi B. Aici au loc ridicolele autopromovări, unde, lipsind verdictul unui exeget cu statut validat, judecata critică nepărtinitoare, deciziile încap pe mâna amatorilor, a celor pricepuţi la toate. Nu am urât niciodată pe nimeni, dar această falsificare a unui dar, a unei „boli de origine divină” – vorba Gabrielei Melinescu –, mimarea talentului, mi-a stârnit indignarea, nu ura viscerală, dar refuzul visceral... Simon Magul, ne relatează Sf. Pavel în Epistole, vrea harul profeţiei, oferind pentru aceasta bani, târg impur, blasfemator chiar. Simonia literară nu e departe de acest păcat, să oferi bani, favoruri materiale, pentru a ţi se recunoaşte harul, talentul pe are nu-l ai, de fapt, este condamnabil. De ce nu se mulţumesc cu ce au, frumuseţe fizică, succes monden, politic, social, material, pseudoprofeţii, pseudopoeţii? Apoi, nici nu ştiu ce-şi doresc, condiţia de poet este una dramatică, nu doar suspectată de multă lume, dar o rană care nu se închide, o neîmplinire care-şi caută altundeva împlinirea.

Există prea multe reviste? Din humusul anonim cresc florile rare ale talentului major, pătura umedă a pământului, viermii, râmele asigură materia de unde izbucnesc şi culorile, şi mirosurile subtile.