„Eu şi vechii greci cu/ totul altfel ne trăim infernul” – versul enigmatic al lui Doinaş m-a urmărit prin anii ‘70, îl murmuram cu regretatul Petru Poantă, i l-am recitat unui grec autentic, Dimitris Kanellopoulos, student la Facultatea de filosofie şi istorie a acelei perioade. Dimitris, prieten apropiat al prozatorul Alexandru Vlad, al directorului editurii Dacia, Alexandru Căprariu, al poetului Vasile Igna, familiar multor figuri remarcabile ale Clujului literar, ne aştepta la Exit-ul aeroportului din Atena, după patruzeci de ani. Se întorsese la Atena după absolvire, de atunci nu-l revăzusem. Împreună cu Vasile Igna eram, graţie lui Dimitris, invitaţi în Peloponez, la Patras, la Festivalul de poezie, aflat la cea de a doua ediţie. Vor urma trei zile pline de recitaluri, colocvii, vizite în situri arheologice celebre. Nu voi descrie oraşul unde a fost răstignit apostolul Andrei, nici catedrala în stil bizantin, voi spune doar că, printre participanţii străini, se remarcau Milo De Angelis, poet italian născut în 1951, trăind la Milano, autor cunoscut cititorilor români din Antologia lui Marin Mincu, Ronny Someck, un poet atrăgând spontan simpatia generală, prin dezinvoltura gesturilor sale, nu doar prin poezia sa, un israelian plin de umor, apoi, distinsul poet şi traducător egiptean Rifaat Salam, pe care-l poreclisem „Faraonul” şi, nu în ultimul rând, doi autori din Albania, Vangelis Zafeiratis şi Arben Gjeka. Serile de poezie, unde invitaţii străini recitau în limba lor versiunea originală a textului liric, ca apoi să fie urmată de traducerea în greceşte sau în engleză. Totul se desfăşura fie în ambianţa unui castel, fie pe înălţimile Patrasului, ori în grădina cu chiparoşi a unei crame uriaşe, Clauss Vinery, sau pe scena unui teatru, Barry Teatru, fost depozit de stafide, etc. Locuri bine alese de organizatori, poetul Antonis D. Skiathas, Triantafillos E. Katapoulos, preşedintele Patras Poetry Festival. Ca iniţiativă inedită am apreciat „ieşirea în stradă“ a poeziei, la propriu, prin postere cu chipul poeţilor greci şi străini, cu versurile fiecăruia, panouri plantate vizibil pe o stradă centrală, comercială, pietonală, gemând de cafenele, terase etc., îndemnând deci la dialog, destindere, amabilitate.

Nu a lipsit nici o masă rotundă despre configuraţiile poetice contemporane, organizată în primitoarea casă-muzeu a poetului Kostas Palamas, unde, când s-a ajuns la conceptul de postmodernism, aşa cum prevăzusem, spiritele s-au încins. Poezia nu trebuie în niciun caz să relateze ceva, a opiniat un participant, nici să sentimentalizeze complice cu eventualul ei cititor. Poezia ar fi iubirea care se deschide şi include lumea, a concluzionat poetul sloven, ea, poezia, nu e departe de iluminarea din versul albanezului Vangelis Zafeiratis „trupul femeii este sufletul ei”. O figură de poet bonom, boem, care se reţine, a fost cea a greculului Sotiris Pastakas, mereu zâmbitor, bine dispus, un oftalmolog cu studii în Italia, vorbind, deci, limba lui Montale. Tratat cu deferenţă, poetul Milo De Angelis a fost celebritatea acestui festival, alături de actriţa milaneză Viviana Nicodemo. Ambii ne-au oferit, mie şi lui Vasile Igna, prilejul de a discuta despre lumea de ieri şi cea de acum, într-o sintonie rară. Toată lumea de aici reuşind, de fapt, în mod firesc, să formeze în cele câteva zile petrecute în Peloponez o veritabilă comunitate de idei.

Au urmat alte trei zile în care, călăuziţi de Dimitris Kanellopoulos, mi s-a lămurit treptat, dar definitiv, distanţa dintre Grecia livrescă şi cea reală... Excelent cunoscător nu doar al amănuntelor istoriei europene, pe lângă cele ale, firesc, Greciei sale iubite, dar criticate, uneori, cu o luciditate amară, iniţiat în culisele politice, în destinul multor familii de politicieni, de bancheri, de oameni de stat, de potentaţi vremelnici, de profesori universitari, de literaţi, de revoluţionari convertiţi ori inflexibili, de militari etc., prietenul nostru e o mină de aur pentru oricine vrea să guste, dincolo de culoarea locală admirabilă, larga perspectivă europeană în care se înscrie. Ce plăcere să-l ascultăm pe Dimitris, împreună cu Vasile Igna, povestindu-ne sub un platan uriaş, multisecular, la o cafea în piaţa Sintagma din Nafplion, prima capitală grecească după independenţa obţinută de greci în 1829, istoria locului. Veneţienii care construiseră aici, dar nu numai aici, temeinic şi cu gust renascentist, palatul din spatele nostru, plecaseră, veniseră turcii, apoi plecaseră şi ei, iar un nobil la propriu, conte, fiu al Corfului, priceput diplomat, Giovanni Capodistria fusese ales guvernator. Om de carte, dar şi administrator, poate cam aspru, încercase să impună norme occidentale aici. Nu pentru mult timp, modernizatorul este asasinat, în 1831, de Petros Mavromichalis... Dimitris ne duce la biserica Sf. Spiridon, să vedem scena într-o imagine picturală şi urma glonţului încastrat sub sticlă în zidul bisericii. Stăm la taclale, cum spuneam, sub crengile platanului, groase, sub care s-au legănat trupuri de spânzuraţi, cândva, istoria e sângeroasă ca episoadele din Iliada. Casa lui Alexandru Ipsilante are rezonanţe pentru noi.

Am dat de Grecia „profundă”? Ea se ascunde în pasiunea pentru politică a grecilor, în sentimentul agorei, în bisericile mici, văruite cu alb strălucitor şi bolta albastră, din sate, unde duminica femeile, majoritatea în vârstă, îmbrăcate în negru funebru, ascultă timp de peste trei ore liturghia în greaca veche? Grecia adevărată o găsim în tavernele de pe străduţele din Nafplion, sau Nauplion, numit de romani Napoli di Romania, cu accentul pe primul a, în micile prăvălii de podoabe, care calchiază tiparul clasic elen? În construcţiile fără aprobare, unde pinii muntelui cu rotunjimile sale eline inconfundabile au ars, iar defrişarea cade bine proprietarilor semi-legali, voturile lor fiind preţioase? Sau poate semnul Greciei perene-l găsim într-un sat, la o sută de kilometri de Atena, la pensiunea din Kineta, frecventată îndeosebi de perechi de vârsta a treia, un spaţiu parcă atemporal, lângă mare, cu decor de anii ‘60, unde generosul Ianis, prietenul lui Dimitris, e bucuros să cunoască limba pe care o vorbim, iar el ghiceşte mereu semnificaţia cuvintelor care provin din latină. Pe vremuri, era un latinist cunoscut şi respectat la Atena. Cuvintele, conceptele, ideile să fie adevărata bogăţie a grecilor, transmise Europei, lumii întregi? Umbra realităţii, refugiul în mit, orgoliul de naţiune aleasă, sentiment abil manevrat de politicienii populişti, să fie specific omului grec de azi? Admiri autostrăzile excelente ale Peloponezului, dar constaţi şi o delăsare urbană generală, semn al declinului civilizaţiei noastre obosite de sine însăşi. Miturile au devenit un repertoriu de teme sau personaje simbolice obligatorii, referinţe culturale, fără vibraţie tragică.

De unde am luat noi, românii, obiceiul mituirilor cotidiene, mărunte, sau a celor cu multe zerouri? De la domniile fanarioţilor, nu? Iar grecii de la turci? Sau grecii dintotdeauna au avut simţul speculaţiei filosofice şi comerciale, comerţul de idei şi mărfuri în gene?

Noi să fi moştenit corupţia de la ambele etnii?