Hedi Simon se află cu antologia Din cioburi de cristal la un ceas al decantărilor mature, lumea sa îmi aminteşte de lumea marelui prozator evreu S.Y. Agnon din culegerea Tâlcul tuturor faptelor, titlu simbolic pentru mentalitatea profund religioasă cu care sunt privite acţiunile omeneşti. Este acolo, precum aici, descrisă din interior, o lume modestă, dar nedespărţită de credinţa ei în Domnul Puterilor şi fidelă ritualurilor iudaice păstrate întocmai. Nu e o societate perfectă, dar este solidară, mai ales în momentele de cumpănă. Destul să ne amintim cum, la Hedi Simon, eroina sa, Şeindale, din nuvela cu acest titlu, aflată în maximă dificultate, dar cu speranţa în voia Domnului, va găsi ocrotire la comunitatea evreiască braşoveană. Solidară cu drama ei, prin Moişe, care-i sare primul în ajutor, apoi prin Şmuel, conducătorul demn, atent şi respectat al comunităţii evreilor din Braşov, nefericita care trage ponoasele unei iubiri din adolescenţă, cunoscuta actriţă şi dansatoare a Teatrului Tănase, cu numele de scenă Jeny Marcu, are parte de înţelegerea coreligionarilor ei, găseşte un cămin, după ce şi-l pierduse pe cel din capitală. Acolo norocul păruse a-i surâde, cel puţin un timp, tânăra însărcinată, sărmană, fugită de acasă dintr-un oraş bucovinean de graniţă, Rădăuţi, cred, ajunge prin bunătatea unei vecine, Ruhale, figură intens luminoasă în simplitatea sa, să devină o croitoreasă de lux pentru protipendada bucureşteană, înainte de a fi artista răsfăţată. Dar drama îşi pregăteşte săgeţile, la vestea că fiul ei, Marcel, ascuns de ochii lumii într-un orfelinat, a decedat, aflându-se pe un vapor cu copiii emigranţi spre Israel, vapor scufundat, Şeindale are o criză de disperare cruntă, care o desfigurează şi o debusolează. Pierde aproape totul, material, dar nu spiritual, credinţa. Excelentă este pictura balzaciană a mediilor sociale din Bucureştiul postbelic, cel din atelierul de croitorie, unde patroana, Doamna Sarit, este zâna cea bună, dar exigentă, cel din Teatrul de estradă, Constantin Tănase. Finalul după atâtea încercări e fericit, prin bunăvoinţa lui Şmuel, cu influenţa şi prestigiul Ex. Sale Moses Rosen, copilul pierdut, socotit mort, va fi găsit în Tel Aviv. „Pentru prima oară în viaţă a înţeles că adevăratul izvor al iubirii materne este durerea”. Aşa scrie prozatoarea. Este, cred, o sentinţă morală, care funcţionează, ne spune Hedi Simon, ca o acoladă generală a înţelepciunii, sub care fapte, caractere, personaje, arhetipale uneori, se ordonează, mereu, de la începutul lumii.

Am insistat asupra acestei povestiri pentru că am considerat-o cea mai tensionată, cu un fir epic palpitant, dar remarc şi fineţea unei piese ca Nostalgie. Meidale, din această altă Uliţă a copilăriei unde multe elemente ne trimit discret la anii fericiţi ai vârstei evocaţi de Ionel Teodoreanu, are farmecul autenticităţii autobiografice... E o altă lume, nu e Moldova prozatorului ieşean, a caselor de vară însorite, a vacanţelor senine, ci a unei străzi din Rădăuţi, unde locuiau multe familii de evrei, uliţă de felul celor pe care o parte mi le amintesc şi eu, copil, venit la unchii mei bucovineni, în lunga vacanţă de vară. Descrierea florilor de gheaţă pe geam, mirarea copilei de şapte ani, care percepe cu încântare lumea din jur, iernile geroase din nordul acela semeţ, sifonarul, nucul din curte, ritualurile cotidiene, ceaiul băut cu cei dragi, moment domestic-magic, care le deschide inimile tuturor, aşteptarea tatălui, care se întoarce, seara, de la muncă, obosit, şalurile mamei, respectul sacral al pâinii, toată povestea familiilor modeste, dar religioase, pe care o spune prozatoarea are pe lângă un lirism de bun gust, ceva care îi înrudeşte pe copiii din întregul univers, iubirea necondiţionată a părinţilor, care sunt mitizaţi în lumea vrăjită a inocenţei. E totuşi ceva destul de efemer, de friabil, în existenţa acestei decupări mirabile din realitatea aspră. Familia, prietenii se vor risipi peste un timp, vor intra în scenă boala şi bătrâneţea. Scena, „filmată cu încetinitorul”, când mama, deja în vârstă, o conduce pe fiică la gară, gara din Rădăuţi, e de o tristeţe greu de uitat.

Cernăuţiul de altădată, evocat în nuvela Drumuri paralele, prietenia cu Iulia Lau, evocarea hotelului, a restaurantului elegant, celebru în epocă, „Vulturul negru”, a străzii Herren Gasse, decăzută după 1945 la stradă a dughenelor, concentrează nostalgia multor bucovineni, români, evrei, poloni, ruteni, pentru viaţa din acele ţinuturi polietnice, polilingvistice, sub stema bicefală austriacă. Acolo, s-a născut o literatură valoroasă, tocmai din acest mozaic de culturi, credinţe, obiceiuri, tradiţii, care nu se excludeau, se întregeau, se deschideau spre universal. Rose Ausländer, Paul Celan, Mircea Streinul, Modest Morariu, Alfred Margul Sperber sunt doar câteva nume.

Iubirea familiei trece peste lipsurile materiale. Nu e idealizată copilăria, dar ea este sursa de energie sufletească pentru piedicile vieţii de adult. O afinitate pentru fiinţele cu încărcătură intelectuală şi etică se vede în aceste pagini cu trimiteri autobiografice, la Bucureşti eroina întâlneşte firi mai deschise, mai demne, mai curajoase decât crezuse, vezi prietenia Anei Kranţ cu Aura, o colegă de Filologie, sinceră, dintr-o bucată, prin ea descoperă cum poate cineva să fie „simplă şi nobilă”, vezi figura Odettei Ototeleşanu, practic ce mult contează oamenii cinstiţi, cu frica lui Dumnezeu. La o altă femeie, la Livia, autorul va descoperi ce înseamnă „splendoarea proaspătă”, „fumul fără miros” – sintagme originale captând realităţi sensibile, dacă nu chiar inefabile...

Mediocritatea, comoditatea unei vieţi oarecare, lipsa de ideal, de idei, Hedi Simon o va sancţiona în povestirea Un om fericit, titlu ironic, portret credibil al ratării, complacerea într-o existenţă cenuşie este privită cu un anumit reproş etic. Nu vreau să relatez trama fiecărei povestiri din această antologie, dar amintesc derularea cinematografică a acţiunii din Livia, infirma care cântă la metrou, teribila răzbunare a eroinei, o altă Estera?, pedepsindu-l pe cinicul regizor german Franz Lau, om de succes, dar nu de caracter, punerea în scenă, minuţioasă a actului de pedepsire, eficienţa lui, rechizitoriul dur, dar drept care i se face. Aceeaşi perspectivă morală, aceeaşi încredere în puterea Celui Nevăzut că răsplăteşte binele şi pedepseşte răul comis, o avem pe parcursul întregi cărţi, explicit, sau sugerat.

De efect garantat sunt şi alte povestiri, Prietenii, de pildă, o radiografiere exactă a condiţiei muncitorilor străini veniţi în Israel, pentru a-şi ajuta, prin strădania lor nu lipsită de riscuri, familiile rămase acasă. Uniţi de o prietenie adevărată, Andrei, un braşovean, Li, un chinez mic de statură, dar isteţ, şeful echipei, Eli, un evreu originar din Bacău, au parte de un atac terorist comis asupra lor. Li moare, sub gloanţele atacatorilor care trag asupra maşinii în care se aflau cei trei, de fapt chinezul îşi protejează prietenul. Cei salvaţi, doar răniţi, hotărăsc, de comun acord, să ajute familia din China a prietenului lor. Interesantă familiaritatea cu localnicii, cu şoferul microbuzului, adaptarea firească, în grade diferite, e drept, a muncitorilor străini la limba şi obiceiurile din Israel. Avem o analiză psihologică de mare profunzime în Păcatele părinţilor, unde sosiţi în Ereţ Israel, după peregrinări dureroase, Iankale Schwartz şi soţia sa, Lya, nu se pot integra unor reguli şi rigori sociale, ea, mai ales, cum ar fi obligativitatea vaccinării copiilor. Dora, fiica lor rămâne infirmă, mama refuzând vaccinarea copilei. Matură, ea dovedeşte inteligenţă, este o femeie frumoasă, apreciată de colegi, cu mari calităţi profesionale, lucrează la o bancă, unde deţine un post de conducere, dar e nenorocită fizic. Singurătatea şi-o umple cu lectură, dar norocul pare a-i surâde într-o zi, când îl întâlneşte pe Edy, infirm cu picioarele ca ea, în urma unei boli, poliomielita. Cei doi par a forma un cuplu potrivit, au aceleaşi gusturi, proiectează o excursie la Paris, dar mai întâi căsătoria lor după toate regulile religioase şi civile. Numai că mama care a produs un rău din ignoranţă o dată, refuzul vaccinării, îl comite iar, devastator, a doua oară, o opreşte pe fiica sa de a se căsători cu cel ales. Cuvintele mamei nesocotite produc despărţirea celor doi. Mai mult, provoacă sinuciderea Dorei. Finalul e neaşteptat de lucid, taie în carne vie, mama se socoteşte ea cea abandonată, ea este, conform unei optici egolatre, cea care dorise binele fiicei ei. Un bine care ucide din egoismul conţinut în acea aparenţă de bine.

Premiile primite de Hedi S. Simon, Premiul Engelberg, în 2015, Premiul Asociaţiei Scriitorilor de limbă română din Israel, Floarea deşertului, în 2017, Premiul Maxim, în 2018, Premiul de critică literară, răsplătesc un prozator cu subtile analize ale sufletului omenesc, un condei publicistic alert, informat. Empatia universală este mereu activă, elogiul valorilor morale, constant.