Acum, în sfârşit, am ajuns să preţuim mai mult oamenii decât lucrurile. O nouă grilă a valorilor pare a se naşte în aceste zile cumplite. Poate asistăm, cum crede Traian Ungureanu, la sfârşitul unui ciclu civilizaţional, la eşecul unei lumi. Ce ştiu este că lucrurile importante nu mai sunt vedetele tv, ci medicii luptând eroic cu pandemia, măştile au trecere azi ca utilitate salvatoare, mai mult decât ceasurile ultrascumpe ori maşinile miilor de euro. Străzile unor oraşe din lume au fost ocupate de elefanţi sau de capre sălbatice, nu voi da dreptate ecologiştilor, cultura nu se opune naturii, o întregeşte. Una fără alta nu pot asigura metabolismul unei civilizaţii, mai ales a celei de la care ne revendicăm, structurată de modelul european. Unii vorbesc despre o apocalipsă, dar prefer să-l ascult pe Papa Francisc, cel care se adresează tuturor oamenilor în Piaţa San Pietro, sub o ploaie cumplită, îndemnându-ne să avem curajul credinţei, poate că noi ne aflăm acum în situaţia apostolilor speriaţi, îmbărbătaţi de Domnul în barca luată de furtună pe Marea Galileei. Să alegem „necesarul”, nu inutilul, ar fi lecţia redusă la esenţial a acestor luni de-acum de izolare, frică şi aşteptare. Dar şi de speranţă. Alteori, acelaşi ierarh, adresându-se tuturor oamenilor, indiferent de confesiune, ne cere să practicăm „creativitatea iubirii”, altfel spus, gesturile generoase faţă de cei de lângă noi sau de departe.

Să facem cu toţii ceea ce ştim să facem, să nu mimăm competenţe pe care nu le avem. Medicii, asistenţii, brancardierii sunt eroii incontestabili ai acestor zile nesigure, ei riscând cel mai mult. Lor li se adaugă şi poliţiştii, ofiţerii, soldaţii, casierele, casierii magazinelor. Noi ce putem, totuşi, face? Să nu mărim suferinţa din jurul nostru, să apărăm sănătatea celorlalţi, să nu-i punem în pericol, aşa cum se văd puşi în pericol de moarte de iresponsabilitatea unor cetăţeni, fără simţul cetăţii şi chiar fără elementarul bun-simţ, părăsind inconştienţi carantinarea, izolarea. Ce senini se pregătesc să-şi ucidă din prostie rudele, prietenii, vecinii! Noi, cei care scriem literatură, ce putem face?, nu e un lux vinovat să compui poezii sau eseuri în vreme de război? Nu, fiecare dintre noi are misiunea sa, profesionistul rămâne un profesionist numai dacă-şi urmează şi îşi onorează profesia, vocaţia unde e cazul, dar bineînţeles că nu întoarce spatele realităţii imediate. Poate în această luptă cu absurdul se vor ivi prozatori de mare forţă epică, poate prozatorii foarte buni pe care-i avem vor da noi dimensiuni proiectelor pe care, sunt sigur de talentul lor, se vor naşte în aceste zile de lacrimi. Vedem, probabil, ca scriitori, simboluri, gesturi arhetipale, putere de sacrificiu, omenie exemplară, acolo unde alţii nu au vreme să vadă. Oricum, îmi amintesc declaraţia unui tânăr medic ieşean, Alina Cigol, care vorbea firesc la un interviu tv despre lupta sa cu pandemia, luptă care i se părea normală, nu extraordinară. Trăim un ceas „istoric” înfruntând epidemia planetară, intuia corect. Lucidă apreciere a momentului pe care îl trăim, pe care unii, ca ea, ca alţi colegi medici, îl simt ca decisiv în afirmarea valorilor care îl fac pe om fiinţă gânditoare şi gata de sacrificiu, adică de renunţare la sine pentru celălalt, pentru ceilalţi. Poate că suntem cu atât mai morali, religios, sau, mă rog, mai etici, în accepţia civilă, cu cât suntem mai disponibili să ne sacrificăm. Greu cuvânt, dacă este luat în serios... Dar după necazuri, sacrificii, derută, lacrimi vine întotdeauna bucuria Învierii.