Acest primăvăratic, dar neobişnuit mai, luna când s-a născut şi a murit Lucian Blaga, mi s-a părut mai puţin exploziv, deşi mugurii au crăpat la vreme şi marea s-a curăţat de mizeriile lăsate de om, încât la Constanţa delfinii vin să vâneze chefali aproape de ţărm.

Caragiale remarca, nu mai ştiu unde, că Daniel Defoe are un panseu foarte înţelept în romanul Robinson Crusoe, „cel mai mare duşman al omului este omul”, asta apropo de urma de picior uman văzută de Robinson pe plaja din insula „sa”, care i se părea că-l are doar pe el stăpân şi singur locuitor. Nu cred că mai este nevoie să demonstrăm că romancierul englez avea mare dreptate.

Revenind la Blaga, am fost mirat şi nu prea pot să-i găsesc un afin, un poet care laudă luna mai ca el. Walter von der Wogelweide, austriac de origine, se pare, minnesängerul care a trăit între 1170-1230, scria „Fă, Doamne, ca în locu-i să vină Mai cu soare,/ şi-oi strânge flori pe-acolo, pe unde-acu-i ninsoare” şi ,,Iată Mai ce minunată/ Avuţie are/ La mireni şi preoţi cată/ la a lor purtare./ Mare-i a lui vrere/ Nu ştiu vrăji de foloseşte/ dar pe unde poposeşte/ bătrâneţea piere” (Din antologia Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor, în versiune originală în traducerea lui Teodor Boşca, Editura Dacia, 1980). Lucian Blaga: ,,Copil, fragile globuri eu lansam din pai,/ mărunte lumi închipuind pe cele mari/ subt pomi mărunte lumi, copilă, urmăreai,/ în aer le spărgeai cu râsul tău de rai./ Acolo stau şi-acolo stai prin vrăji de mai.// Despăturăm în amintire timp şi trai./ Suntem şi azi pierduţi în nesfârşitul mai” (Amintire). La primul este descătuşarea după o iarnă lungă, la poetul român, melancolia amintirilor la o vârstă matură. În poezia Noapte de mai, a celui din urmă, atmosfera este de taine şi corespondenţe între regnuri: ,,Jos prin ierburi, printre lemne,/ uhuit se aude, semne/ Rar un foşnet, rar un murmur./ Sus e zodie de Gemeni./ Toate cântă pentru semeni”.

Mi-a plăcut o observaţie a lui Ernst Jünger, o reproduc din memorie: „Clopotele purifică aerul oraşelor”. La fel de plăcute, având, după mine, o anumită inocenţă veselă, în plus, sunt şi modestele obiecte de argint, monedele vechi, linguriţele... Obişnuiam, copil, să fac „să cânte” monedele de argint cu regele Mihai, aveam o cutie, monede de 100 de lei, ieşite din circulaţie. Lovindu-i uneia dintre ele, delicat, muchiile cu zimţi, o tehnică presupus eficientă, credeam că voi reuşi să atrag la mine monedele pierdute, cea din mână o chema cu glas argintiu pe cea rătăcită.

Nu mi-am propus, dar, mai nou, acantul (unele specii mai sălbatice, spinoase, se găsesc şi la noi) îmi apare mereu în ceea ce scriu. Frunzele palmate intră stilizate în compoziţia capitelului de tip corintic, aşa cum ştim cu toţii. Acantul are de la început o anumită nobleţe clasică, simbolică şi vizuală, dacă nu şi o armonie a sunetelor, oricum nu putem considera planta pur decorativă. Am opus, de fapt, „aurul solar” – într-un poem – „iederii funebre”. În Antichitatea latină, mai precis la Ara Pacis, monumentul din Roma, dedicat lui Augustus, întors după trei ani victorios din războaiele din Spania şi Galia, pacificate, acantul este de două ori simbolic în basoreliefurile laterale ale altarului. O dată ca plantă a lui Apollo, simbolul ordinii armonioase, apoi ca plantă a lui Augustus, princepsul cu program de restaurare a ordinii exterioare şi interioare, opuse dezordinii aventuroase a lui Marcus Antonius, căruia îi este proprie serpentina impredictibilă a iederii. Poţi deveni adversar politic şi prin botanica unor corespondenţe subtile. Aproape de Tibru, altarul refăcut din fragmentele existente prin diverse muzee, în 1937, propune un program politic, pax augusta, în detalii artistice ingenioase. Situat lângă Mausoleul lui Augustus, pe via Ripetta, merită vizitat.

La Vatican, în spatele altarului unde celebrează Papa Francisc, acum, pe timp de pandemie, la Santa Marta, trei ghivece mari adăpostesc frunze verzi de acant. Mi-am imaginat, am văzut? într-un poem, pe o stradă din Toledo, acantul, deci ordinea armonioasă. Nu pot decât respinge hotărât flautus voci, simplele potriviri de silabe în poeziile unora, versuri „care sună bine”, dar sunt pure sonorităţi, frumoase, dar false, coji de nucă fără miez. Amuzant, desigur, experimentul Ninei Cassian scriind poezii pur sonore într-o inventată limbă spargă.