Apărut la editura Humanitas, eseul lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu, stârneşte multe nedumeriri, pe unele le formulez aici. Titlul a fost pentru mine, nu vă ascund, o promisiune, îl credeam apropiat de exclamaţiile unor mistici europeni manifestându-şi, plini de fervoare, iubirea pentru Mântuitor. Isus al meu e o invocaţie proprie mai multor rugăciuni catolice, printre care şi începutul rugăciunii în portugheză, de la Fatima, 1917, „O, meu Jesus…”, aşa cum apare în caietul Sorei Lucia, sau într-o rugăciune a sfintei Faustina Kovalska. M-am convins repede că este vorba despre cu totul altceva, despre „discursul meu despre Isus”, deci despre o cercetare cu mijloacele raţiunii într-un domeniu unde aceasta nu e suficientă. Ioan Paul al II-lea, într-o enciclică – Fides et ratio, scria: „credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre crestele adevărului”. Fraza o emite un teolog modern cu studii de filosofie morală, un poet şi un dramaturg, cineva care a pus, în plus, un umăr la doborârea comunismului. În aerul rarefiat al religiei, cu o aripă nu poţi ajunge la piscurile înzăpezite de deasupra norilor.

Pornind de la început cu convingerea că totul trebuie dovedit, clarificat, „probat”, neţinând seama de uriaşa tradiţie a Bisericii, nerecunoscându-i actele, dogmele, învăţăturile, eşti inevitabil subiectiv. Practic, îţi faci propria biserică, una în care, cum aflăm, Dumnezeu este o invenţie umană, „un ornament”, un „detaliu mitologic”, iar Isus îşi obţine, prin calităţile sale unice, irepetabile, „extraordinare”, divinitatea. Eu credeam că vremea gnozelor, a fantasticelor proiecţii ieşite din speculaţii cosmogonic-poetice, interesante, inteligente, dar arbitrare, a trecut. Nu putem reţine din istoria creştinismului numai ce ne serveşte demonstraţiei, anume că, din moment ce în religie nimic nu e decis de raţiune (nici acest lucru nu e total adevărat), totul depinde de interese politice.

În concepţia lui Gabriel Liiceanu, Isus nu este nici măcar profet, cum îl cinstesc musulmanii. Din nerecunoaşterea învăţăturilor conciliilor ecumenice, în principal al Conciliului de la Niceea, 325, provine şi aserţiunea lui Gabriel Liiceanu că ar exista o ruptură de nivel moral între Vechiul şi Noul Testament, că ar fi un Dumnezeu „rău”, adică veterotestamentar, şi unul „bun”, al Noului Testament. Isus, persoana istorică, ale cărui cuvinte au fost consemnate de evangheliştii sinoptici, ne spune, fără ambiguităţi, altceva: „Nu am venit să stric Legea veche, ci să o împlinesc”. Este recunoscut apoi apelul Său la scrierile lui Isaia, proroc din Vechiul Testament, citat cu predilecţie, profetul care-l prevesteşte (cum aminteşte şi autorul cărţii) pe Isus. Dar oare nu e comunitatea primilor creştini, unde sunt şi non-iudeii, numită „măslin sălbatic” („neamurile”) altoit, dar specificându-se, limpede, că nu ea, comunitatea, „ţine rădăcina, ci rădăcina o ţine pe ea”, adică învăţătura Vechiului Testament? Aşa explică Sfântul Pavel filiaţia celor adoptaţi dintre non-evrei, în capitolul 11 al Epistolei către romani. „Evreii sunt fraţii noştri mai mari”, spune Ioan Paul al II-lea, „evreii sunt părinţii noştri în credinţă”, afirmase Benedict al XVI-lea. Vezi Documentul Vatican emis în 2015, referitor la Dialogul cu evreii.

Cum să socoteşti rădăcinile, butucul, via, învăţăturile Dumnezeului lui Avraam, Iacob şi Isac, de unde izvorăsc sevele predicilor lui Isus, un simplu „ornament”? Cum să tai crengile cu flori splendide, este adevărat, revărsate generos din coroană peste omenire, din copacul etern? Cum să-l separi pe Isus de Dumnezeu, el însuşi fiind Dumnezeu, să-l smulgi din Tatăl? Sfântul Duh sau Sfântul Spirit nu va fi luat deloc în considerare de Gabriel Liiceanu, nici la Bunavestire, nici ca Trimis al lui Isus, Cel care-L dăruieşte apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt…”. Lucrarea Duhului Sfânt, după Catehismul ortodox şi catolic, a treia Persoană din Sfânta Treime, pare a nu juca niciun rol în istoria Mântuirii, iar Providenţa sau Pronia par a nu exista în această carte. Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia, temerea de Dumnezeu sunt daruri sufleteşti-morale, ele nu contravin nicidecum raţiunii, nu o obnubilează. Aşa cum cele patru virtuţi pe care Catehismul le numeşte cardinale, prudenţa, dreptatea, tăria, cumpătarea, prezente şi la Platon, dau nume concrete eforturilor de auto-depăşire din viaţa creştinului. Nu văd nicio primejdie intelectuală, vreo habotnicie, vreun act de „sacrificare a intelectului” în faptul de a le cultiva. Gabriel Liiceanu chiar se bucură de unele din aceste daruri… Acumularea numai de reproşuri puse pe umerii Bisericilor mi se pare, în acest secol al tuturor atacurilor şi negărilor tradiţiilor, oarecum similară celei din cartea controversată a Catherinei Nixey, Epoca întunecată. Cum a distrus creştinismul lumea clasică.

Nu vorbesc decât în numele meu, bineînţeles, al celui care se simte reconfortat când găseşte şi pagini luminoase, pagina 167, de pildă, unde sunt elogiaţi creştinii exemplari, ca Monseniorul Vladimir Ghica, ierarhii Bisericii Române Unite, ridicaţi la cinstirea altarelor de Papa Francisc, sau Nicolae Steinhardt. Ar mai fi nume de pomenit, Anton Durcovici, solidar cu episcopii greco-catolici, alegând puşcăria, părintele Calciu-Dumitreasa, pastorul Richard Wurbrand, George Guţiu, episcop unit care a făcut ani mulţi de temniţă grea, mii de preoţi din toate confesiunile.