Când au apărut cele patru volume ale Jurnalului ţinut de Mircea Zaciu, lumea literară a avut parte de o surpriză, profesorul clujean prindea în însemnările sale nu doar atmosfera tot mai tensionată a deceniilor comuniste, dar şi pe eroii epocii cu caracterele lor, deseori supuse vremii. Acum, la editura Limes a lui Mircea Petean sunt anunţate alte două volume ale Jurnalului, adică cinci, respectiv, şase. Din fragmentele publicate în România literară şi în Steaua ori Apostrof vedem că autorul nu numai că nu se dezminte ca observator sagace al oamenilor, de la personaje politice la cei mai mult sau mai puţin apropiaţi, de la prieteni de scris la neprieteni, dar ghiceşte şi mersul societăţii româneşti în acei ani de căutări, speranţe, deziluzii sau eşecuri, imediat următori lui 1989. Intelectual de anvergură, sincronizat organic spaţiului cultural european, Mircea Zaciu pendulează între Bonn şi Cluj, nemulţumit şi de unul, şi de celălalt. Nu trece cu vederea nici anomaliile lumii vestice, nici laşităţile sau cedările din partea confraţilor români, este un judecător extrem de atent al tuturor. Ce face farmecul acestor volume mai vechi sau mai noi, în avanpremieră sau în anteprimă oferite revistelor amintite, se poate concentra în trei caracteristici ale autorului. Cultura ca mod de a trăi, neconcesivitatea observaţiei, plăcerea scrisului elegant şi vibrant. Amestecul lor, bine proporţionat, dă stilul Zaciu, fraza decisă, armată de idee, naturaleţea unor exprimări directe, dar civilizate întotdeauna, tonul autentic al unui scriitor de vocaţie, nu de ambiţie.

Că profesorul clujean are un lirism bine temperat multă lume o ştia, iar cititorii care nu ştiau au aflat din volumul de versuri, scos tot de Mircea Petean, care ne restituie şi o parte din corespondenţa eseistului şi istoricului literar. Numai că lirismul acestui intelectual de vârf era parcă mereu contracarat de ironie, de un impuls care adăuga melancoliei sale tot mai accentuate spre final o notă sceptică. Un om al contrariilor, într-un anumit sens, cu elanuri sufleteşti, dar şi cu descurajări dezolante, contradictoriu, dar demn, întotdeauna, un fel de hombre segreto, cum îl caracterizase profesorul pe un scriitor.

Familiar al redacţiilor literare importante, aşa cum în alt veac, galant, ar fi fost un familiar al saloanelor literare, Mircea Zaciu avea întotdeauna fraza cristalină, dar expresiv de particularizantă, mergând la ţintă, sigură pe ea, sentenţioasă, dar şi cu puţină curare maliţioasă, pişcând orgolii şi inerţii, nescutindu-şi de ele nici pe cei mai fideli prieteni şi colaboratori de o viaţă. Te simţeai bine în compania lui, ne simţeam bine în compania lui, pe care Jurnalul o reface, amănunţit, te surprindea mereu cu gândirea sa efervescentă. Omul de spirit care neîndoielnic era Mircea Zaciu nu se şi nu te plictisea niciodată, citindu-i însemnările el ne apare, aşa cum era, un profesor fără nimic fastidios sau convenţional, afin lui Nicolae Manolescu, printr-un savoir-vivre. Abia aştept, nu sunt singurul, să deschid paginile Jurnalului lui Mircea Zaciu, însemnările şi reflecţiile lui postdecembriste, de unde învie o lume, azi, în mare parte, dispărută.

Am fost asigurat de îngrijitorul Jurnalului, Ion Pop, de editorul care merită toate laudele, Mircea Petean, că nu s-a modificat nimic în textele rămase de la profesorul simbolic sau efectiv al câtorva generaţii, că nu s-a cosmetizat nimic în paginile acestui preţios document de epocă şi fin document psihologic al unei personalităţi literare. Cred că Jurnalul lui Mircea Zaciu este comparabil prin multe trăsături (dimensiuni, tenacitatea specifică diariştilor, moralităţi, procese interioare etc.) cu cel al unui Julien Green.