La Topa Mică, satul unde s-a născut poetul Ioan Alexandru, un grup de prieteni a ţinut să nu lase nemarcată ziua când poetul a trecut dincolo, prea repede, prea brusc. Dacă la Bonn şi-a început călătoria spre vămile văzduhului, satul acesta cu dealuri a fost martorul copilăriei sale, aşa cum revistele clujene, Tribuna şi Steaua, i-au sprijinit primii paşi în literatură. Cine nu-şi aminteşte extraordinarul poem Sentimentul mării, publicat în Tribuna, debutul în forţă al lui Ion Alexandru? Pagina îndoită din săptămânalul clujean încăpea numai bine în buzunarul hainei noastre, a mai tinerilor care-l admiram la cenaclurile studenţeşti sau pe străzile oraşului. Mutat, cum ştim, la Bucureşti, îi apăruse între timp volumul, în 1964, Cum să vă spun, adolescentul acesta cu har a rămas legat de locurile natale, de spiritul acestui spaţiu transilvan, aşa cum a comentat poetul şi publicistul Nicolae Băciuţ, unul dintre organizatorii întâlnirii, alături de Vasile George Dâncu, directorul editurii Şcoala Ardeleană, şi de Mitropolia Vadului, Feleacului şi Clujului, ÎPS. Andrei Andreicuţ, consilieri eparhiali, primarul din localitatea Sânpaul, comuna unde este înglobat satul poetului.

Un volum atrăgător scos pentru acest moment comemorativ, Existenţa rituală, editat la Şcoala Ardeleană, strânge interviurile luate poetului de Ion Pop, precum şi eseurile, cronicile, portrete critice dedicate de acesta fostului său coleg de la Filologia clujeană. Ion Alexandru, participant, alături de Liviu Petrescu şi Ion Papuc, la o vizită memorabilă la Blaga, acasă, cum a povestit Ion Pop, va păstra mereu, cred, acest sâmbure mitic în creaţia sa, sâmbure originar înrudit cu cel al autorului Mirabilei seminţe, amândoi elogiind spaţiul transilvan. Nu mai puţin emoţionante au fost rememorările lui Nicolae Băciuţ, Ion Mureşan, Ioan Pintea, Dumitru Păcuraru despre întâlnirile lor cu poetul Vămilor pustiei sau cuvintele de preţuire ale lui Viorel Mureşan sau cele ale lui George Vulturescu, toate consunând şi unii chiar insistând în mod special pe simpatia spontană, pe iubirea creştină şi modul simplu-arhaic cu care au fost primiţi în locuinţa din Bucureşti a poetului.

Toamna târzie cu blândeţea sa nesperată a fost şi mai blândă parcă în cimitirul de lângă biserica din sat, iar lectura unui poem al poetului, care a fost aici, pe dealurile din jur, cu decenii în urmă, Clopotarul, s-a potrivit de minune cu ambianţa, ritualul, cu oamenii locului, ascultând încremeniţi de emoţie versurile poetului, care se vrea înhumat asemeni lor: „Acolo-n Transilvania în satul meu/ voi fi purtat de alţii într-o seară/ şi aşezat pe deal în ţintirim/ Adăugat la neamul de sub ţară”.

Simplitatea celui care se întoarce la ai săi, în ţărâna primitoare, primordială, o simţi citindu-i poemul de tinereţe, dar ce tinereţe!, Ca în paradis: „Cimitirul la noi e un pogon comun/ înconjurat cu gard de piatră/ să nu se molipsească pământul rămas viu/ în libertate...// groapa bunicului meu peste groapa străbunicului meu/ tatăl meu peste bunicul meu/....vechiul sat peste străbunul meu sat...”.

Am ascultat sub umbra unui tei, care mai avea florile nescuturate, neverosimile nu doar prin boarea subţire a mirosului, care e puternică la începutul verii, nu acum, dar părea singuratic, între plopii din jur, aspri, numeroşi. Să fie poetul această unicitate greu explicabilă? De ce aici? De ce acesta? Un om care face parte din mulţime, are rădăcini ca ea, dar soiul lui este diferit de cel al mulţimii, humusul anonim hrăneşte coroana înmiresmată şi toamna, mai mult decât îi este dat unui copac obişnuit. Iar mireasma teiului simbolic nu are orgoliul unicităţii, îşi lasă darul să fie spre bucuria tuturor. Mai mult decât lumina puţină a unor gutui pe ramuri, la ieşirea din cimitir, florile teiului, mai stinse, mi s-au părut luminând mai adânc, în armonie cu mirosul busuiocului, frământat de mâinile bătătorite ale femeilor în negru, care l-au ştiut bine pe poetul care a adus renume satului lor.

Din partea-mi, am rememorat drumul făcut cu poetul şi cu Ion Cocora, prieten apropiat al nostru, toţi trei senini şi desculţi, porniţi dis-de-dimineaţă de la Neptun la cherhanaua din marginea Olimpului să cumpărăm peşte de la cei întorşi de pe mare în zori. Alexandru a ales să ia biblicele, ulei şi vin pentru a face o schimă în natură, ca în antichitate, cu pescarii. Mi-am amintit apoi de scrisoarea sa aruncată pe geamul garsonierei unde mă oblojeam la pat, răcit, la Casa Scriitorilor din Neptun. Îmi scria, după urările de sănătate, că prezenţa mierlelor, şopârlelor, şerpilor, rândunicilor în versurile mele poate fi asociată cu Epistola Sfântului Pavel către romani (cap.8, versetul 22). Acolo se scrie: „ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum”. Că există o solidaritate universală între regnurile aşteptând învierea, hrănindu-se cu speranţa.