Comentariile criticilor la extraordinarul Jurnal al profesorului Mircea Zaciu sunt încă în desfăşurare, când, iată, apare o nouă mărturie a unor decenii culturale de dinainte de 1989. Este vorba despre bogata corespondenţă dintre Ion Pop şi Mircea Zaciu, Ore, zile, ani de prietenie, un schimb epistolar care acoperă anii 1964-2000. Avem prin acest volum, tipărit de editura Şcoala Ardeleană, acum, un document credibil pentru viaţa intelectualilor care nu s-au plecat regimului comunist. Jurnalul de la Păltiniş are un pandant transilvan convingător, dacă Jurnalele profesorului clujean nu au fost, pentru unii sceptici, probe suficiente pentru cultura înaltă care, în ciuda condiţiilor vitrege, exista în multe cercuri intelectuale din toată ţara, în universităţi sau la reviste literare. O corespondenţă începută în 1964, aminteam, când Ion Pop, graţie lui Mircea Zaciu, devine preparator la Facultatea de Filologie din Cluj (pe atunci nu era şi Napoca). Tânărul, cum reiese din primele epistole, are deja un ideal cultural bine precizat, alături de unele, recunoscute în prefaţă de autorul culegerii, naivităţi, temperate de cel care îi este decenii la rând mentor şi „prieten mai mare”. Este o carte despre prietenie acest corpus epistolar, precum cel mai cunoscut al cerchiştilor, Radu Stanca şi Ion Negoiţescu, sau al dialogului dintre Ion Vianu şi Matei Călinescu, Scrisori din exil (Humanitas, 2019). O frază a primului se potriveşte şi corespondenţilor noştri: „Prietenia pe are am evocat-o consistă în dorinţa vie de a face celuilalt binele. Prietenia este reciprocitate şi oglindă…”.

Ion Pop se afirmă ca poet, publicat de revista Luceafărul, de Gazeta literară, de Steaua, unde va debuta, dar şi ca susţinător al generaţiei ‘60, prin Poezia unei generaţii, atunci când ea era încă în plină afirmare. O creditează cu obiectivitate critică, pentru a se pasiona şi de poetica şi poezia avangardei româneşti, căreia îi consacră studii de neocolit. Corespondenţa celor doi urmăreşte pas cu pas destinul literar al celui mai tânăr dintre ei. Cele două stagii pariziene ale lectorului de română Ion Pop şi calitatea postdecembristă de director al Centrului Cultural din capitala Franţei vor deveni, cum ne descoperă scrisorile trimise lui Mircea Zaciu, excelente ocazii de a studia la „Bibliothčque Nationale” scrierile avangardiste sau de a o contacta pe Colomba Voronca, de a pătrunde în lumea supravieţuitorilor avangardei istorice, nu mai puţin de a-i intervieva pe critici de talia unor Gaëtan Picon sau Jean Starobinski. Epistolele transcriu remarcabilele biruinţe ale unui intelectual român dialogând fără complexe cu nume omologate ale criticii europene. Dar şi cealaltă faţă, cea afectivă, se cere subliniată la corespondent, efuziunile lui de afecţiune la adresa lui Nicolae Prelipceanu, Marian Papahagi şi la adresa prietenilor din echipa primilor echinoxişti, elogiul revistei studenţilor clujeni, pe care o conduce din 1969, ca mediul cultural unde se promovează „o prietenie exigentă”, mi se par de o cuceritoare autenticitate. Nu doar Profesorul se bucură constant de sentimentele de fraternală iubire intelectuală şi de o solidaritate cărturărească promptă, dar şi, mereu amintiţii, Ana Blandiana şi Romulus Rusan sau Marta Petreu şi Ion Vartic ori Augustin Buzura şi Ion Alexandru, care apar şi la Mircea Zaciu ca autori apreciaţi.

Ion Pop apare ca un om împlinit scriitoriceşte, spre deosebire de criticul şi istoricul literar Mircea Zaciu. Acest admirat profesor universitar clujean şi critic literar notoriu, păstrat în memoria mai multor promoţii de studenţi ca un reprezentant al rigorii, dar şi al distincţiei, inclusiv al ţinutei vestimentare impecabile, se dovedeşte depresiv şi vulnerabil sufleteşte. Pendulând între Germania, unde familia lui s-a stabilit înainte de Revoluţie, şi Cluj, unde are patru, cinci prieteni, foşti studenţi, colaboratori ai Dicţionarului, plus o mulţime de cunoştinţe care-l apreciază, Mircea Zaciu se simte mai tot timpul ostracizat. Sub hainele cu tăietură occidentală, sub armura limbajului cotidian, politicos, sever sau ironic-protector, vulpea ascunsă dintr-o fabulă are ghearele înfipte adânc în carnea omului care surâde. O altă alternanţă simbolică este cea între Bucureşti şi Cluj, Capitala va fi detestată şi iubită totodată, dar este preferată urbei ardelene, considerată a fi încremenită în timp. De la critica literară din fostul Regat, criticul ardelean va deprinde o mai liberă expresivitate stilistică în paginile sale eseistice, care, unită cu tradiţia ardeleană a lucrurilor rezistente, îi va da omului sensibil o consolare prin intermediul cărţilor, a exemplelor de stoicism şi libertate interioară cultivate de marii autori, Montherlant, de pildă, un scriitor cerut insistent lui Ion Pop, aflat la Paris. Dar „ciclotimic”, aşa cum observa în prefaţă autorul culegerii de epistole, Mircea Zaciu aşteaptă mai ales scrisorile prietenilor, iar ele nu sunt destul de dese. Profesorul pare uneori un alt Ovidiu aşteptând veştile din Roma, una a prieteniei, ideale, Occidentul dovedindu-se dezamăgitor de superficial în felul cum îşi respectă propriile valori.