Gelu Hossu, autor al unor cărţi despre Biserica Greco-Catolică în perioada dictaturii comuniste, a avut inspiraţia să strângă într-un volum, care apare la editura Humanitas, o parte a mărturiilor celor care au trecut prin infernul persecuţiilor pentru vina de a-şi fi păstrat credinţa şi demnitatea. Sunt pagini exemplare pentru ceea ce înseamnă tărie şi sacrificiu creştin, începând cu extrase din volumul de Memorii, Credinţa noastră este viaţa noastră, al fericitului martir cardinalul Iuliu Hossu. Urmează ierarhii Ioan Ploscaru, inclus cu un fragment din cartea Lanţuri şi teroare, volum care a fost elogiat de Nicolae Balotă şi de Andrei Pleşu, apoi, preoţii Tertulian Langa, Nicolae Brânzeu, Ioan Vasile Botiza, Ştefan Manciulea, Iosif Pop, Alexandru Raţiu, profesorul Nicolae Mărgineanu, preotul Matei Boilă, sora sa, Elena Boilă, preotul Augustin Giurgiu, preotul Vasile Cese(ă)reanu, Silviu Augustin Prunduş, superior al călugărilor bazilitani, şi Doina Cornea. O scurtă istorie a Unirii Bisericii cu Roma la 1700 introduce cititorul în „dosarul” problemei.

Îndemnul părintelui Silviu Augustin Prunduş, voce a cardinalului Iuliu Hossu, adresat preoţilor de a consemna calvarul prin care au trecu a fost ascultat. Nu pentru a stârni gânduri de răzbunare sau reproş, nicio pagină nu are încrâncenare revendicativă, ci pentru a se consemna un moment din istoria BRU. Mai mult, Tertulian Langane spune că a fost impulsionat în plus de cuvântul pe care i l-a adresat Papa Ioan Paul al II-lea de a nu mai amâna scrierea mărturiilor. Avem astfel, o carte de aproape patru sute de pagini, Credinţă sub teroare. Memorialistica greco-catolică de detenţie şi domiciliu obligatoriu, apărută în zilele când calendarul religios ne aminteşte vizita de anul trecut a Papei Francisc în ţara noastră, 2 iunie.

Ezitările, aflăm, ale unor preoţi de a-şi scrie amintirile din închisorile unde au suferit, sau au cunoscut condiţiile muncii forţate din Deltă sau de la Canal, aveau ca argument puţinătatea talentului literar. Adevărat, dar autenticitatea jertfei lor era aici importantă, nu stilul original şi talentul. Ce se adăuga, cum-necum, de multe ori relatărilor propriu-zise, era fie efectul „expresivităţii involuntare”, fie familiaritatea cu lecturile spirituale, nu strict religioase. Mare parte dintre memorialişti sunt profesori, unii autori de cărţi, au deci simţul nuanţelor. Oricum, Domnul poate scoate apă vie şi din piatră seacă. Este clar că, pentru un preot ca Nicolae Brânzeu, exerciţiul redactării şi publicării nu era o noutate, de pildă, iar în extrasul reţinut de antologator din Jurnalul unui preot bătrân se vede priceperea unui autor cunoscut, de altfel, în perioada interbelică, printr-o serie de titluri având un conţinut religios-moral. De la părintele Brânzeu aflăm amănunte preţioase referitoare la condiţiile de la Mănăstirile Dragoslavele, Neamţ, Ciorogârla şi Căldăruşani. La ultimele două, autorul insistă mai îndelung spre folosul cititorului. Aflăm cum se derula o zi acolo, cum se rugau şi oficiau Sfânta Liturghie, în zorii zilei, ierarhii încarceraţi, Iuliu Hossu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie. Dar şi cum se comportau, mai omenoşi ori mai rigizi, mai corupţi sau relativ mai cinstiţi, comandanţii soldaţilor care-i păzeau pe „bandiţi”. Cum se putea comunica în afară, cursele pe care le evitau, cum primeau ştiri prin oameni devotaţi şi curajoşi, sau presiunile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej exercitate asupra lor pentru a-i forţa să treacă la ortodoxie, eforturile Patriarhului Iustin Marina, în acest sens. Acesta, primind o replică esenţială a episcopului unit, P. S. Ion Bălan, odată cu refuzul lui de trecere la o altă confesiune („Asta este o chestiune de conştiinţă”), va renunţa, uimit, convins că nu se poate face nimic.

O evidentă înzestrare literară, care vine din trăirea interioară intensă, dovedeşte şi Tertulian Langa, vicar general al Episcopiei de Cluj-Gherla, în clandestinitate, dar şi în libertate, după 1989. Fragmentul inclus, Joia mare, relatează o scenă a suferinţei, unde deţinutul maltratat are revelaţia, la sunetul clopotului, că îl asistă Mântuitorul suferind. Paginile luate din Trecând pragul tăcerii au patosul unor memorabile experienţe carcerale şi iluminări spirituale. Foarte convingător este fragmentul preotului Ioan Vasile Botiza, Soarele căzut sub orizont. Facem cunoştinţă cu mediul tarat de care mărturisitorul credinţei a avut parte în detenţiile sale în lagărele de la Ghencea, Cernavodă, Spanţov, Bragadiru, Cluj. Printre figurile brutale ale deţinuţilor de drept comun răsar însă, luminate dinăuntru, chipurile pline de încredere în Providenţă ale celor ca el, închişi pentru crezul lor apostolic. Memoriile preotului Botiza, aflate până acum doar în arhiva familiei, constituie o adevărată surpriză, cel puţin pentru mine. Nu bănuiam în sobrul profesor de la Institutul Teologic Greco-Catolic Ioan Evanghelistul pe tânărul „lector” din 1948 răbdând cu fruntea sus închisoarea. Dascălul de mai târziu a fost preţuit de mulţi viitori preoţi, pe care-i pregătise şi în clandestinitate. „Am biserica vie în mine!”, exclamă la un moment dat cel arestat, fericit că se poate împărtăşi, datorită părintelui Alexandru Nicula.