Azi, toată lumea scrie versuri, cum s-a observat. De la elevii ultimelor clase la pensionarii care dispun de timp excedentar şi sunt bântuiţi de insomnii. Scrisul, înaintea cititului, a devenit la noi un sport de masă? Adolescenţii noştri, mai ales dacă sunt studenţi în primii ani la Facultăţile de Litere, vin cu siguranţa celor pentru care literatura este o vocaţie, sau o meserie. Au intrat la o facultate, de unde în secret speră că vor ieşi mari scriitori. Mai mult, unii deţin şi arma lor secretă, frecventează cursurile de scriere creatoare. Nimeni nu poate opri, apoi, altă categorie de autori cu supraproducţia lor de versuri făcute publice pe internet, o enormă revărsare de sentimente, încurajată de like-urile rudelor şi ale amicilor. Cam tot al treilea, al patrulea cetăţean român, absolvent sau nu de liceu, scrie versuri, le publică, aşteaptă comentarii, favorabile, desigur.

Rimbaud are o premoniţie, pe care am citit-o în urmă cu câteva decenii, „Poezia va fi făcută de toţi”... Dacă am pus-o pe vremuri în relaţie cu Festivalul naţional Cântarea României, aveam, cred, motive întemeiate prin anii ‘70-’80. Azi, în condiţii de libertate a exprimării nezăgăzuite de nimeni, miile de autori de toate calibrele vin să susţină profeţia poetului francez. Apropo de slam poetry şi performance, de manifestările de la Cozy Poetry Night, iniţiativă ieşeană desfăşurându-se nu demult la Cluj, Andrei Doboş (debutant în 2007) punctează lucid: „este democratizarea poeziei, cred, oricine o poate face dacă vrea să se expună artistic, e alfabetizat, are internet, sau frecventează boema”. În Hexagon, se ştie, se ştia că orice absolvent de liceu este, era capabil să scrie un roman, cel puţin onorabil, publicabil, onest. La proză lucrurile sunt mai clare, cumva, poezia are însă nenumărate subterfugii, ambiguităţi, funcţionează argumente pro şi contra care susţin un text liric.

Criticii adevăraţi de azi, care nu ne lipsesc, ei ştiu din prima clipă când au de a face cu o voce autentică, cu un talent major sau cu un imitator, cu un poet veritabil sau cu un mimetic ambiţios, cu o voce originală ori cu un mediocru tenace. Judecata critică a unora este însă tulburată de criterii extraliterare, de trendul actual, unul demitizant, de grija prudentă de a nu contraveni ideilor progresismului, globalismului, fals egalitar, de a nu se opune relativismului valorilor, ca normă abnormă contemporană, de a nu contraria preferinţa cititorilor comozi pentru minimalism, acesta fiind considerat drept nota maximei veridicităţi. Când citeşti, apoi, în reviste literare cu pretenţii înşiruirea suprarealistă a cuvintelor, emisia unor asociaţii de stări şi cuvinte supuse hazardului ai impresia că Rimbaud avusese dreptate, poezia este pretutindeni, „făcută de toţi”, dar mai puţin la cei care au pretenţia că o scriu. Selfie-urile versificate, am mai spus, nu sunt poezie, exhibarea chipului exterior banal, plicticos, anonim nu înseamnă expresivitate artistică, nu este vorba nici de una „involuntară”. Toată lumea vrea să scrie poezii, foarte bine, este un exerciţiu de autocunoaştere, el ne conferă sănătate interioară în relaţiile noastre cu lumea, dar când scrisul devine manifestarea unui eu gonflat, el ne oboseşte, ne întristează, ne face tuturor rău, autorului în primul rând, care, supraevaluându-se, orb la critici, trăieşte momente tragi-comice prin neadecvarea lui la realitate.

Întristător devine cazul celor care îşi pun pe hârtie, vorba vine, toate frustrările şi tot plictisul lor existenţial, crezând că, prin acest recurs la o realitate personală, ar demonstra un fel de trăire kafkiană, de care se fac vinovaţi întotdeauna „ceilalţi”. Poezia să fie numai descrierea minuţioasă a tribulaţiilor tale, evident subiective, abandon şi angoasă? Nu e prea puţin? Explozia generaţiei şaizeciste, sentimentul ei de început de lume este exact opusul acestui declin general, devenit obsesie a inutilităţii, programatic susţinut de douămiişti. Poezia caută un sens, o constantă, un ritm al lumii, nu e tânguire şi sastisire, acestea sunt ale omului comun, poetul este altceva. Sau nu? Vocea anonimilor are pregnanţă doar dacă stilul poeziei lor, în formare, se detaşează de trăirea care se pierde în banalitatea anonimatului. Altfel, este repetare şi moft. Despre plictiseală, nu poţi scrie plictisitor, ca să strălucească ceva viu în versurile tale, ai nevoie de un grăunte de bucurie, luat din viaţă, da, dar transfigurat.