Prin Roma antică şi medievală, cu dl. Raţiu, la pas. În zona colinei Celio, la Celimontana, vedem: Santi Quattro Coronati, papa Melchiade o fondează pe locul ,,titulus Emilianae’’, în 311-314, biserica e distrusă de Robert de Guiscard, la 1084, dar papa Pasquale al II-lea o reface, tot el este cel care iniţiază construcţia mirabilei biserici cu mozaicuri celebre, splendida Santa Prassede, din apropierea Centrului Aletti, spre Via Labicana. Apoi, văd San Stefano, rotundă, romanic-austeră, dar nu putem intra înăuntru, ce păcat, găsim la Santa Maria in Domenica in Navicella, mai multă înţelegere, barca de marmură în faţa intrării e omagiul unui devotat marinar, mozaicuri şi aici, aspect bizantin, Sf. Fecioară cu Pruncul, îngerii în jurul ei, stil ravennat. San Tommaso in formis, nu am intrat, nici la San Giovanni e Paolo, inacesibile vizitatorilor, deschise doar la ocazii festive, apoi un popas binevenit în parcul de la Villa Celimontana, unde e o linişte, un miros de verde, cântec de mierle, de te crezi aproape de rai.

O stradă antică, pe care coborâm, Clivo de Scauro, la jumătatea ei mai târziul Arc al lui Dolabela, ,,numai’’ din secolul al XIII-lea, dar în dreapta drumului în pantă, un sit arheologic preţios, locuinţe romane reconstituite, camere, fresce, totul bine păstrat, subteran. Un muzeu, o plonjare în latinitate, în program o seară romană, epigramele lui Martial, cină, acolo, sub pământ, în scufundat Olimp, cu bucate romane după reţete antice, nu le mai transcriu, din Pliniu, etc.

Coborâm pe Clivo di Scauro, stradă romană importantă acum două mii de ani şi ajungem la Porta Capena. Puţin mai sus -biserica San Gregorio Magno, dedicată energicului papă din familia nobililor romani Anici. Mulţumesc, signor Francesco Mandillo, vrednic ziarist la ANSA, profesorul celor care vor să ,,înveţe Roma’’, grazie signor Raţiu, pentru că sutele sau poate miile tale de plimbări romane mi-au descifrat Oraşul. Gregorio a fost prefect al Urbei, apoi pontif, între 590-604, treburile civile nu sunt chiar rupte de cele cereşti, omul are nevoie de cetatea de aici, bine organizată, chiar dacă e trecătoare,,nestătătoare’’, cum zice Sf. Pavel, nu doar de cea cerească. Am sunat la poartă, un preot-custode ne-a deschis, nava bisericii e foarte austeră, un aer de măreţie, frig, eroism cotidian, de datorie, de ceva peren, nespectaculos dar dens, plin, transcedental se simte.

Canonizarea polonezului Zygmunt Gorazdowsky, 1920, italianului Gaetano Catanoso, a lui Felice de Nicosia, a cilianului iezuit Alberto Hurtado, de ieri grupuri de surori poloneze pe străzile Urbei, de sud-americani expansivi pentru Alberto al lor, care a dat numele mai multor universităţi. Vremea e cam ploioasă, îmi găsesc un loc deşi nu am invitaţie, dincolo de bariera din perimetrul oficial de la San Pietro, amestecat cu nişte latino-americani, mă simt integrat repede, cu toate că entuziasmul lor religios, plin de fervoare, mă depăşeşte. Ceremonia în mare o ştiu, am mai asistat la Loreto, la o canonizare, condusă de Ioan Paul al II-lea. Pe faţada Bazilicii sunt portretele uriaşe ale celor care vor fi declaraţi acum sfinţi.

Formidabil, au reuşit să pună steagul cilian pe una dintre cornişele palatelor vaticane, spre Scara reggia, e un gest cam temerar să pui drapelul naţional la palazzi vaticani, flutură ca la un meci de fotbal.

Stazione San Pietro, mica gară pentru rute apropiate de Roma, e locul ideal, stabilit pentru întâlnirile mele cu Dl. Emil Petru Raţiu. Azi mergem la vestita Abaţie de la Subiaco, cu maşina, suntem trei, ni s-a alăturat şi Liliana.

Vedem în sălbateca Vale Aniene, Mănăstirea sfântului Benedict, un umbrian ajuns la Roma frământatului secol al V-lea, să reconfigureze altfel, pe temeiuri creştine, Europa. Rocă, rugăciune, grote. Mănăstirea, săpată în stâncă, are trei nivele.Grota păstorilor şi a Sf. Silvestru, jos, apoi, urcând, dăm de biserica, de mărimea unei capele, dedicată Sf. Grigore, cu portretul ,,veriter’’al Sf. Francesco, un chip nefamiliar mie, deosebit categoric de cel binecunoscut, pictat de Cimabue în Biserica inferioară de la Assisi, acesta de la Subiaco e din 1223, îi aparţine lui Vincenzo Manenti, nume nou pentru mine. Mai sus de Grota Păstorilor e Grota Sf. Benedict, aici predica Benedict credinţa. Ajungem la Biserica inferioară, cu lucrarea Maestrului, Magister Conxalus, unde Sf. Francisc e pictat pe boltă, găsim, ce minunăţie de artă, Scara Sfântă, cu scene ale Judecăţii de Apoi, apoi e Capela Fecioarei, Roseto, moderne, Scene ale Naşterii Pruncului, I presepi.

Sf. Scolastica, sora lui Benedict, are mănăstirea care i-a fost închinată mai puţin izolată, acum, spre drumul de acces spre şosea, admirăm o campanila romanică din 1052, dinainte de Francisc, deci, prietenul benedictinilor. Constructorii Europei, benedictinii, au împlinit, în 1980 ( Benedict se mută la cer în 480), 1500 de ani de muncă devotată pentru configurarea unui mod de viaţă creştin, condus de Spirit, care să unească viaţa studios-contemplativă cu cea laborios-activă. Un ideal uman peren.

Spre Umbria. Ne oprim, mai întâi la Cottanello, la Castagnetto, mici localităţi unde a profesat medicina Dl. Raţiu , la sosirea lui, om liber, tânăr, cu umor, evadat din comunism, acum mai bine de trei decenii. Sate de aspect medieval, case de piatră pe munte, una în alta, uliţe strâmte, biserica, primăria, unde prietenii de altădată nu mai sunt, fântâna, dispensarul, altă generaţie de medici. Parcă aş intra, plin de rememorări, nu în camerele răcoroase, cu miros de medicamente, ale dispensarului rural de aici, unde-i patria uleiului de măsline atât de pur, vestita in Sabina, ci în dispensarul de la Ilva mică. Acolo, câteva veri, a fost un fel de casă a noastră, pe când tata era medic de circumscripţie, ca Dl. Raţiu.

Dar Umbria ne aşteaptă, suntem la graniţa sa, ,,i confini’’, ajungem la Sanctuarul de la Greccio, unde Sf. Francisc realizează primul în lume scenografia sacră a Betleemului cu pruncul Isus, un copil din sat, cu părinţi în carne şi oase, ieslea cu fân, boul rumegând, mielul, asinul. Poporul uimit, în jur, la picioarele Sf.Familii. Sanctuarul e destul de greu de găsit, chiar pentru un italian, urcăm spre muntele Terminillo, ce atinge 2000 de metri, ne aflăm în Valea rietină, grota-sanctuar e în pădure.Ajungem, locul căutat de mii de pelerini e de fapt capelă, nu prea mare, cu o stâncă. Un LOC sacralizat de credinţa franciscană, de fervoarea populară, pe care aceasta a provocat-o.

A făcut-o să ţâşnească din piatra masivă a grotei, un altar, unde regretatul papă Ioan Paul al II-lea s-a rugat şi el.

La întoarcere, spre seară, după cei 100 km. dus, 100 întors, admirabila via Salaria, de o parte şi de alta sate-cetăţi pe munte, ceva care-mi aminteşte de Făgăraş.