Un volum compact ideatic, dens ca flux epic, masiv, aproape 300 de pagini format mare, ,,Să trecem pragul uitării’’, Editura Muzeului Naţional al Literaturii române, 2008, ne aduce în faţa ochilor secvenţe din închisorile prin care a trecut Tertulian Langa, preot unit, arestat la Bucureşi în 1948, fără un motiv concret, dar persoană potrivită să servească de avertisment celor care rămân fideli Bisericii greco-catolice, interzisă de regimul comunist. Aflat la o vârstă a amintirilor, ierarhul unit de la Cluj, retras azi, are o memorie prodigioasă, talent literar incontestabil, umor paradoxal, un soi de umor negru dar mai fin, redactându-şi amintirile din detenţie la îndemnul expres al Papei Ioan Paul al II-lea , cum citim în ,,Cuvînt înainte’’. Talentul literatului Tertulian Langa este evident în ritmul frazei, în expresivitatea unor sintagme, în meditaţiile sau metaforele originale, dar mai ales în compunerea ,,Acatistul durerilor Maicii Domnului’’, ,,Acatistul Neprihănirii’, sau a poemelor din temniţă, după modelul lui Radu Gyr...

Studentul ardelean de la Filosofie, un tânăr intelectual cu studii religioase, un om abia căsătorit, o fire pasionată de trăirea creştină cotidiană, un discipol al Monseniorului Vladimir Ghica, va fi arestat şi vreme de 16 ani va trece prin iadul închisorilor de la Malmaison, Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla, Lugoj, Galaţi, Insula Mare a Brăilei. Nu doar că va fi umilit, bătut cu cruzime, cu sacul de nisip ori cizma, terorizat de un câine lup feroce, sau va dormi pe saltele destrămate ,,în locuinţele lacustre’’, în apă murdară, înfometat, ca mii de alţi deţinuţi politici, dar în plus va stârni mereu ura celor care-i vor înfrânte definitiv demnitatea şi cerbicia. Atletic, va fi remarcat imediat, iar pedepsele injuste îl vor urmări cam peste tot. Va avea, mai întotdeauna, replică, inventivitate, o subtilă ironie la adresa călăilor, inteligenţa sa îl va salva, deseori, din situaţii disperate, iar credinţa tare va face minuni. Amintirea soţiei, veritabilă Penelopa a secolului trecut, a fiicei, Maria, văzută pentru prima dată doar la vârsta de şase ani, la vorbitor, îi dau curajul să reziste infernului concentraţionar.

Cum reuşeşte să reziste el torturilor securităţii, perfidiei anchetatorilor, bestialităţii unor Maromete sau Goiciu? Prin proiectarea suferinţelor personale pe un fundal cristic. Ceea ce pătimeşte el, deţinutul cu numărul 1700, anul Unirii Bisericii Blajului cu Roma, este ecoul patimilor Mântuitorului. Trăirea mistică îl uneşte pe încarceratul politic cu cel care a suferit ura oamenilor acum 2000 de ani. ,, Dar El era cu mine şi eu eram cu El, la Cina de pe urmă, ca să rămână-n mine...’’. Joia Mare ,,o petreceam plângând pe lespedea celulei de la Malmaison.’’E începutul detenţiei sau începutul Calvarului’’.

,,Persecutarea, nici ea, nu era o simplă ficţiune: era o dramă pe scena vieţii mele, a cărei victimă era Iisus Cristos’’.

Mizeria, primitivismul, brutalitatea, josnicia nu-l fac să uite iubirea care pe toate le iartă, iar omul, oricare ar fi, nu e la Tertulian Langa, oricît de decăzut, demn de dispreţ, mai mult se poate întâmpla chiar ca unii paznici să–şi descopere resurse de omenie, Fănică, de pildă, dela Fortul 13, iar alţii să descopere prin deţinutul acesta neverosimil de bun speranţa creştină, vezi cazul lui Emilian Angheliu, oblojit confratern. Teoretic, suntem unanim de acord cu acest fapt, practic se cere virtutea eroică a răbdării de a suporta micimile, răutatea, cruzimea, perversiunea unor brute ca Maromete, colonelul Dulgheru, etc.

Figurile unor intelectuali ca filosoful Ion Petrovici, savantul Motaş Constantin, italienistul Alexandru Marcu, avocatul Istrate Micescu, oameni excepţionali profesional şi moral, au pregnanţa unor portrete trasate cu mână sigură, impunând prin nobleţea lor interioară.

Episcopul catolic Marton Aron, preotul Iancu Baltheiser sunt fraţi de chin pentru credinţa lor, dincolo de rit sau naţionalitate, cu ceilalţi creştini închişi...

,,Această raportare la Sfânta Providenţă a fost punctul nodal al vieţii mele de deţinut politic: eram în închisoare din planul Sfintei Providenţe, pe care nimeni nu mi l-a impus...’’- iată un crez care explică puterea de îndura a autorului acestor pagini.

Este liniştea livrării eului nostru Providenţei, ca la Ioan Ploscariu, mai vârstnicul preot unit, care a prezentat Sighetul detenţiei sale în volumul ,,Lanţuri şi teroare’’. Dar la Tertulian Langa, cel descins din neamul lui Horea, răzvrătitul, ororile suferite sunt aproape insuportabil de realist detaliate. Spre deosebire apoi de ,,Jurnalul fericirii’’ avem un epic dantesc aici, mai dur, chiar dacă ecumenismul e descoperit la fel, ca soluţie de supravieţuire şi iluminare. Slujirea Sfintei Liturghii, cu vin trimis de la Cluj de soţia deţinutului, figură luminoasă, ritual desfăşurat pe ascuns, fireşte, va fi concelebrată cu arhimandritul Ghiuş, un ortodox înţelept. Faţă de memoriile spectaculoase ale lui Bartolomeu Anania, preponderent epice, aici, la preotul unit Tertulian Langa dialogul cu Mântuitorul este mult mai intens, trăirea mistică evidentă, credibilitatea mai mare. Extrovertirea, în primul caz, introvertirea, în cel de al doilea dau tonul confesiunilor.

,,Se actualiza în mic scena urcării pe Golgota, cu crucea în spinare şi cu ciomegele izbind spinarea lui Iisus’’-e fraza cheie a celui mai mistic dintre autorii nenumăratelor jurnale sau amintiri apărute din 1990 încoace, an în care Tertulian Langa se dăruia, trup şi suflet, reorganizării BRU, amânând mult scrierea memorialui său, care, apărut mai repede, ar fi avut un impact formidabil. Exemplar, original ca ritm şi suflu epic, exaltat-eroic, el îşi va găsi drumul meritat spre cititorii de azi.