Nu vreau să repet aici excelenta analiză a receptării figurii lui Francisc din Assisi, în mediile ortodoxe, inclusiv ale scriitorilor români, mai ales interbelici, făcută de Silvestro Bejan, vezi ,,San Francesco d’Assisi nelle rescrittture di alcuni ambienti ortodossi“, Edit. Messaggerro, Padova, 2007. Am constatat şi eu, pe urmele lui Silvestro Bejan, inventivitatea poetică, dinamismul, culoarea de epocă, cu unele erori de datare, dar cu un suflu generos din piesa religioasă, ,,Sfântul Francisc“, 1930, un mister în patru acte de Nicolae Iorga, numit ,,il piu’ francescano degli ortodossi“.Un portret creionat cu energie, viu, o piesă tradusă în italiană, mediatizată, omagiată de oficialităţile italiene.

Este apoi cazul unui alt autor romancier valoros ca Ion Marin Sadoveanu, care are o bună informare asupra culturii italiene medievale, a ambianţei din Umbria secolului al XIII-lea. Iată cum îl portretiza acesta pe Francisc: „E gândul unui om în înflăcărata ucenicie de cavaler medieval’’, sau ,,nebunia alcătuirii unui costum din petece de zdrenţe, şi scumpe brocarturi de aur, luate din negustoria de postavuri ...nimeni nu a uitat-o“. În acelaşi volum de ,,Scrieri, IV “, editura Minerva, de unde am citat mai sus, găsim următoarea aserţiune: ,,În franciscanism este o mare severitate şi o libertate unică”, după părerea mea este o judecată adecvată, matură, care-i aminteşte lectorului de tensiunea care există, după Franco Cardini, între ,,carismă şi instituţie“, o tensiune fecundă la Francisc, fiu fidel al Bisericii Romei, dar şi un reformator al ei.

Un alt autor din această serie ilustră de scriitori care se dovedesc admiratori ai sfântului, este G.Călinescu, un pasionat erudit cu stagii de pregătire inclusiv la Roma, ca bursier la ,,Scuola romena di Roma“. El tipăreşte în 1941, cum ştim, ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent“, unde referinţele la notele franciscane ale unor scriitori români clasici, de exemplu Creangă, Slavici, sau moderni, Damian Stănoiu etc. abundă. Sunt portrete executate prin comparaţie cu ,,portretul-tată“ originar, cel al lui Francisc. Franciscanismul devine astfel un mod de gândire , de valorizare a lumii, la criticul român. În studiul publicat postum din volumul ,,Scriitori străini“, EPL, 1967, G.Călinescu fixează notele fundamentale ale franciscanismului: „Un aspect bătător la ochi este imitaţia lui Isus… a doua notă a franciscanismului este sufletul îngeresc, serafismul. Asta vrea să spună că întocmai ca şi serafii, franciscanul are un trup şi calcă adesea pe pământ, dar cu toate acestea, înfruntă inocent cele mai respingătoare mizerii ale vieţii“, pg.142. Iar ca o concluzie, ,,Serafismul se însoţeşte cu două virtuţi, a răbdării şi a umilităţii’’. (Op. cit. ibidem).

Apoi, o altă trăsătură caracterizatoare, extazul mistic : ,,Francisc mai destăinuie o exaltare, o aptitudine de a fi răpit de Spirito Santo, care ia forma vergiberaţiei, a bâlbăielii şi a înmărmuririi.’’(Op. cit., pg. 144).

Volumul de poezii livreşti, manieriste, bine cotate în epocă, apărut în 1963, an de dinaintea deschiderii politice al criticului, are un titlu de inspiraţie franciscană, ,,Lauda lucrurilor’’, ode ale zăpezii, apei, materiei.

Poeţii interbelici români , tradiţionalişti, cu sublinierea aceluiaşi critic că ,, la noi tradiţionalismul este o formă de modernism’’, au majoritatea note franciscane.

De la Vasile Voiculescu, sau Adrian Maniu, ori Tudor Arghezi, la ,,poetul închisorilor comuniste’’, Radu Gyr, cu memorabilul poem ,,Az ‘noapte Iisus mi-a intrat în celulă’’, sau Nichifor Crainic,vezi ,,Isus în grâu’’. Crainic, teolog, ideolog al ortodoxiei literare, la revista ,,Gândirea’’, are ceva din sensibilitatea cosmică a fratelui franciscan, din familiaritatea cu sacrul precum la cel căruia-i vorbise Crucifixul bizantin la San Damiano, când Iisus îi ceruse să-I repare Casa… Reminiscenţe franciscane, imagini, viziuni, toate uşor recognoscibile .

O poetă ca Mia Frollo, n.1885-m.1962, uitată de noile generaţii, supravieţuieşte şi

printr-un text devoţional (vezi antologia lui Ioan Georgescu, ,,Poet în rugăciune,“ Blaj, 2005, ediţie de Ion Buzaşi ).

„Sfântul Francisc din Assisi“ este un portret sugestiv: ,, El merge şi glasul lui cântă pe drumuri bătute de soare\\ Cu haina-i ducând sărăcia, umil dar atâta splendoare \\ Luceşte în ochi ce văd lumina adâncă de vis \\ El poartă în faţă credinţa şi raiul în faţă deschis“ pentru ca următoarele strofe să parafrazeze ,,Cântecul fratelui Soare“. Portretul liric se amplifică spre final: ,,E atâta uitare de sine pe faţa ascetului sfânt\\ Atâta blândeţe pe haina cea aspră lovită de vânt“. Uitare de sine, dăruire, negarea eu-lui, alături de blândeţe, spune poeta, identificând două trăsături esenţiale, definitorii, în fond, ale Assisiatului. Un frate franciscan, Ioan Gârleanu, autorul volumului ,,Boabe de tămâie“, printre altele, poet religios reeditat la Institutul Franciscan din Roma, pare a insufla ceva din ardoarea sa, din admiraţia sa, acestei poete.

Nici marii scriitori, de origine română, trăind în Occident, după 1944, filosofi, savanţi sau dramaturgi celebri, care au intrat în circuitul culturii europene moderne, precum Emil Cioran, cel din opera sa de tinereţe, ,,Lacrimi şi sfinţi’’, sau Mircea Eliade, sau Eugen Ionescu, nu rămân departe de figura unui sfânt definit, de marele dramaturg, drept model de urmat de oamenii de azi. Iată ce bine intuieşte Eugen Ionescu, într-o conversaţie de bătrâneţe, franciscanismul. ,,Trebuie să ne desprindem de bunurile pământului, cum s-a spus, chiar iubindu-le,dar într-un mod dezinteresat. Iubind frumuseţea. Fraze care par a-i aparţine lui Francisc, oricum fixând datele unei concepţii franciscane, cum observa pertinent Silvestro Bejan, Op.cit., pg.195.

Să vedem acum, mai aplicat pe text, cum percep doi poeţi majori ai literaturii române, care au influenţat generaţiile mai tinere, figura lui Francisc. Ambii autori au scris poeme inspirate de Umbria, de atmosfera sa, de franciscanism ca bucurie a spiritului care se simte ocrotit de Creatorul frumuseţilor vizibile.

Mă opresc întâi la Lucian Blaga, poet cu începuturi literare expresioniste, ,,Poemele luminii’’, 1919, unde lumina, ca la franciscanii medievali, are funcţia de a face transparentă sacralitatea lumii. Lumina blagiană este o amintire a luminii paradisiace, cum s-a scris. O nostalgie care devine la maturitate o viziune de o mai articulată reflecţie lirică, unde creaţia şi Creatorul sunt elogiaţi în spirit mai apăsat creştin, faţă de panteismul cosmic al primelor volume. Aleg doar un poem târziu, pentru exemplificarea acestei calme bucurii a existenţei, tipic franciscană: ,,A cunoaşte. A iubi.\\ Înc-o dată, iar şi iară, \\ a cunoaşte-nseamnă iarnă, \\ a iubi e primăvară’’. (Primăvară) sau ,,Prinşi de duhul înverzirii\\ prin grădini ne-nsufleţim\\ Pe măsura-naltă a firii\\ gândul ni-l dezmărginim.“ (,,Focuri de primăvară“). Lui Francisc, poetul transilvan chiar îi dedică un poem, Francisc din Assisi, Opere, 1984, pg. 290, un portret liric indirect al Assisiatului, prin evocarea unuei atmosfere idilice, unde câini trag spre mănăstire căruciorul cu bidoane cu lapte. Câinelui i se găseşte după mii de ani, o utilitate nouă, zice poetul, iar asinul, boul amintiţi trimit poate la scena sacră de la Bethleem sau la Greccio!

Un poet al peisajului autohton, proiectat în universalitate, ca Ion Pillat, nu putea rămâne indiferent la figura lui Francisc.Călător în Umbria, poetul român vibrează la semnele locurilor pe unde a trecut, a predicat Francisc, simte pacea colinelor şi a chiparoşilor:

,,Se-nalţă chiparosul, columbele coboară,\\ Din cer albesc năframe pe-albastre amintiri.\\ Assisi. Angelusul prin seara sfîntă zboară\\ Deschide-te în mine fântână de iubiri.\\ (…) Tu, Umbrie, din unda tăcerii franciscane, \\ Vas cu trei punţi (…)\\ Senină pace, miere a zilei care moare…tu inimă străpunsă de fierul fericit’’. Francisc este creionat de poet ,,Vas- cruce, San Francesco, tras la liman de rugă’’. Comentatorii au apreciat poezia autorului, inclusiv textul liric mai sus citat, pentru faptul că Pillat are, ,,sub o seninătate adesea aparentă (…) fiorul invizibilului’’. Vezi, Pillat, Opere, vol.3, Ed. Du Styl, 2001, pg. 722. Ce bine se potrivesc imaginile din poezia de faţă cu atmosfera Umbriei franciscane, pacifică dar şi mistică.

Există apoi un poet cu stil inconfundabil, spiritualizat, ,,gotic’’, cum s-a spus de critica literară, un stil elansat, cu simţul verticalităţii, un autor făcând parte din aşa numita grupare poetică bucovineană ,,Iconar’’, Mircea Streinul. În volumul ,,Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi’’, 1936, poetul îl evocă pe Francisc ,,prieten al lui Dumnezeu \\ fratele stejarului şi al grâului’’, autohtonizând peisajul cu măslini, aducând stejarul în scenă, posibil în Umbria, dar necaracteristic, un omagiu uşor stângaci poate, aspru, dar plin de ardenţă, al Sfântului din Assisi . ,,Francisc a adormit aproape de soare.\\ Moartea i-a intrat uşor prin porţile \\ ochilor, căci ei erau curaţi \\ deşi fără lacrimă’.’

Foarte originală este viziunea lui Nichita Stănescu, care scrie într-o relativă libertate de creaţie, după dezgheţul ideologic din 1964, când are loc o amnistie generală a deţinuţilor politici, inclusiv unor preoţi, iar temele interzise până atunci reapar, eul, individul, frumuseţea în sine, nu percepută ca un cadru al muncii. El, Nichita Stănescu, are viziunea cuvintelor primordiale, vezi eseurile din ,,Cartea de recitire’’,1972, din ,,Respirări’’, 1982. Atotputernicul, Creatorul tuturor văzutelor şi al celor nevăzute, a creat prin numire Lumea, ne aminteşte poetul român. Cum? Spunând cuvintele fundamentale, apă, cer, pământ, foc, aer, care s-au materializat, la nivel cosmic.Aceste cuvinte ale Demiurgului nu au sinonime, afirmă poetul, ele sunt lumea creată de Dumnezeu, prin Cuvântul lui atotputernic, cel de la Facere... Desigur, ele sunt şi elementele identificate de gânditorii greci, presocratici, care elemente compun lumea noastră materială, vizibilă.Ce altceva sunt aceste cuvinte primordiale devenite materie, elemente componente ale cosmosului, decât ,,fratele foc’’, ,,apa cea castă’’, ,,pământul cu mulţimea sa de flori şi de roade’’, din ,,Cantico delle creature’’?

Un franciscanism de fond, implicit, difuz, dar recognoscibil, precum la un poet religios ca Ioan Alexandru, mai cu seamă cel din poemul foarte cunoscut, ,,Lumină lină’’, un veritabil imn al luminii de seară, venind de dincolo, lumină a Sfântului Duh. Natura are la poetul transilvan caracteristicile unui paradis terestru, florile, albinele, râurile, miresmele sunt strălucitor de proaspete, ca, ne imaginăm, în primele zile ale Creaţiei, vezi antologia ,,Pământ transfigurat’’,1982.Alte nume, Cezar Ivănescu, autorul unei exemplare poezii, ,,Amintirea Paradisului’’, sau Ana Blandiana, o continuatoare a liricii de tip metafizic, blagian, dar şi o poetă cu poeme religioase , ,,Pieta“ etc, se cer amintite. Daniel Turcea, poet religios ortodox are note ale bucuriei interioare franciscane, unde lumea are puritatea primelor zile ale Creaţiei, în iluminările lui de tip isihast. Sunt, evident, toate acestea interferenţe de unde spirituale franciscane, ca să le numim astfel, care se armonizează cu sensibilitatea poetului român contemporan sau interbelic...