Au produs mare agitaţie cele câteva pagini extrase, ,,anteprima“, din jurnalul lui Adrian Marino, bun prieten al unor intelectuali craioveni, apreciat aici, comentat, analizat sistematic, monografic, după 1990, de către oameni dotaţi cu necesarul simţ al valorilor, critici, editori. La Iaşi, oraşul formării criticului ideilor literare, la fel, directorul Silviu Lupescu, de la Polirom, l-a sprijinit, iar manuscrisul cu pricina (de multe vorbe aspre pentru toţi, aproape, pricinuitor) stă să fie tipărit tot acolo. Craiova şi Iaşi, deci, două oraşe cărora le poate purta recunoştinţă, cred, autorul, cât, cum, vom vedea din însemnările din Viaţa unui om singur. Clujul, în schimb, unde a trăit patru decenii Adrian Marino, se pare că i-a fost mai puţin drag celui adoptat, cu excepţia soţiei criticului, admirabila Lidia Bote, deşi nu au lipsit multe momente de recunoaştere deplină a valorii lui, nici aici, mai ales după ‘89. Dar despre un alt destin intelectual, ceva mai senin, vreau să scriu, acum, cel al unui universitar, care se formează, ca eminent lingvist, cu Al. Rosetti şi Iorgu Iordan, apoi, norocos, predă, ca profesor invitat şi romanist, în Apusul bibliotecilor şi al noutăţilor de metodă, de stil şi tehnice. Ceea ce destinul nu i-a acordat ieşeanului ,,ardelenizat“ (n. 1921), ca recunoaştere universitară, ,,carieră“ academică (deşi reticenţe sau chiar refuzuri au fost de ambele părţi) i-a acordat, în schimb unui eminent craiovean (n. 1928), profesorului, lingvistului, romanistului, italienistului Alexandru Niculescu. El scoate un savuros şi pasionant jurnal, intitulat Peregrinări universitare europene - şi nu numai -, la editura Logos. Un drum nu lipsit de adversităţi, ingerinţe ale politicului vremii, vexaţii, dar un drum ascendent, împlinit, un destin cu un constant fond luminos. Primul succes este trimiterea ca lector (1955), în Berlinul de Est, un loc unde supravegherea politică este însă exasperantă, dar activitatea lingvistului român, ca profesor, dincolo de aceste tensiuni, e apreciată. .. Urmează Viena, cea care mai păstrează farmecul imperial de odinioară. Ea îl primeşte cu generozitate pe Alexandru Niculescu, trimis de Iorgu Iordan, ca ,,Gastprofessor“. Profesorul Th. Gossen, cunoscut la Sinaia Cursurilor de vară, prin 1961, coordonate de Boris Cazacu, se luptă, inclusiv în sferele puterii, din Austria, ca lingvistului şi romanistului Niculescu să i se permită de autorităţile noastre venirea în lumea liberă. E nu prima ,,ieşire afară“, dar una edificatoare pentru autor, în ce priveşte plasa minciunilor propagandistice ale sistemului comunist.

Abia acum, nu în Germania divizată (acum e în plus eliberat de presiunile exercitate de securitate, pentru a-l racola) se bucură de normalitatea lumii occidentale. Este apreciat, conferenţiază, are contacte mai mult decât profesionale, prieteneşti, camaradereşti, în spirit interbelic regăsit, cu colegii de catedră sau cu familia celui care-i facilitase venirea, profesorul Goseen. Portrete de universitari, romanişti, farmecul modului de viaţă vienez, un climat stimulant sufleteşte, se-ntinde pe perioada anilor 1963-65. Viena concertelor şi a saloanelor vechii nobilimi îl cuceresc, dar vrea, profesional, mai mult, noi metode de cercetare. Sensibilul, delicatul coleg Lorenzo Renzi îl va ajuta să ajungă la Padova, un vis mai vechi, al unui filoitalian declarat cum e Alexandru Niculescu.

Aici, ca vrednic şi preţuit ,,incaricato“ leagă prietenii şi mai strânse decât cele vieneze, cu colegii, descoperă plăcerile cotidiene ale felului peculiar de a fi al italianului, pentru care ,,il caffe“, luat devreme, sau serile cu ,,la pizza“ sunt bucurii nevinovate, dar esenţiale, iar religiozitatea este vie, luminând gesturile diurne.

San Pietro in Vaticano devine, drept urmare, ţinta de neocolit, reperul moral, spiritual, în drumurile sale romane, iar Roma e altceva, de-acum, nu doar un oraş vestit, fabulos, văzut în fugă, ,,il professor Niculescu“ se simte, simte, ca un italian. După momentele de reculegere, de rugăciune, la San Pietro, făcute pe furiş, de altă dată, acum - în libertate - o credinţă discretă, dar solidă... Florenţa anului 1956, ca asistent a lui Iordan, prima urnire a unei porţi a paradisului terestru, descoperirea mirabilului ,,pământ dintre ape“. Padova e cucerirea visată, cetatea antoniană se arată ocrotitoare cu el, sobrietatea ei poate fi, este caldă. O dulce familiaritate a oamenilor îl cuceresc total pe invitatul profesorului Gianfranco Folena, ,,cel mai important filolog şi lingvist pe care am avut şansa de a-l cunoaşte şi frecventa în Europa Ocidentală“. Despre Roman Jacobson, condus spre Veneţia afirmă că e genial ca lingvist. Celebrităţi, sunt şi altele, Rosa Del Conte, de exemplu, cu care profesorul are şansa de a conversa. Daruri ale destinului.

Regăsirea unei doamne dintr-o nobilă familie de ruşi, după cincizeci de ani, locuind la Roma, pe nume Caterinici, cea care-o ajutase pe mama autorului, în vitregiile primului război mondial, 1917, pare un miracol palpabil, o întoarcere în timp, iar frecventarea familiei nobile a Papafavilor, la Padova, ca, de fapt, toată ambianţa padovană, foarte senină, tot un dar al vieţii. La Padova, Alexandru Niculescu reuşeşte un lucru extraordinar, reunirea exilaţilor politici români cu cei din ţară, la un colocviu despre Stolnicul Cantacuzino, în 1969. Mircea Popescu, pictorul Eugen Drăguţescu, pe care l-am cunoscut şi eu, prin fiica lui Ion Th. Ilea, sau Theodor Onciulescu sunt importante nume ale exilului.

Perioada următoare, cea franceză, ca profesor asociat la Sorbona IV, 1980-1993, apoi condiţia profesorului de refugiat politic, din 1985, nu e prea calmă, francezii, colegii de facultate, cei de la INALCO sunt mai puţin deschişi la inimă decât italienii. Se fac simţite presiunile sau şicanele Ambasadei române, care l-ar vrea docil pe temperamentalul craiovean, conştient de valoarea sa, energic, rezolut, care suferă şi din cauza dorului de soţia cea mult răbdătoare, lingvista Florica Dimitrescu, de fiul lor, Adrian, cel care va face primul pasul decisiv, cerând azil politic în Franţa. Sunt o sumedenie de portrete, de la profesorul Christian Bec, Emil Turdeanu, salvatorul unei părţi a Bibliotecii Şcolii române de la Fontenay aux Roses, la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihnea Berindei, elogioase, sau altele, caustice, Gustav Podea, I.C. Drăgan…

Profesor şi la Udine, călătorind 16 ore săptămânal, cu trenul, Al. Niculescu rămâne mereu sensibil la frumosul italian cotidian, are noi prieteni, se simte acasă în mediul italian, cel prin care identitatea sa ca personalitate şi ca lingvist modern s-a impus. Un jurnal plin de nume, de protectori, inclusiv nevăzuţi, sau de adversari, profesorul e destul de războinic, deseori, situaţiile conflictuale apar la tot pasul, dar sunt contracarate de mici miracole. Abundă nu conflictele, ci bucurii majore. O viaţă de intelectual sub dictatură, apoi de exilat, un exil ce se dovedeşte dulce-amar, o viaţă, oricum ai lua-o, cu peripeţii, a cărei derulare nu trenează, niciodată. Un caracter ferm, profesorul Niculescu, cum reiese din aceste pagini de jurnal, un temperament de oltean autentic, uneori aprins de mânii motivate, dar un om sincer care caută Adevărul.