Budai-Deleanu are un model vienez pentru Ţiganiada, zic unii istorici literari, pe Aloys Blumauer, 1755-1798, un cenzor vienez, autorul Eneidei travestite, ne informează Ion Istrate, unde stilul grav e parodiat. Vienezul, primul, aduce în scenă o armată de ţigani, în Viena acelor vremuri se discuta mult despre ţigani, spuneam. Nu este un citadin Budai-Deleanu, cum crede Călinescu? Eu cred că da. Ca, de altfel, Petru Maior, Şincai, precum toţi corifeii Şcolii Ardelene, care iau contact cu marile centre culturale ale vremii, Viena. Roma, unde studiază temeinic, apoi, odată întorşi acasă, scriu manuale de luminare a poporului, traduc texte religioase, vorbesc despre originea poporului român, deşteptând nu numai sentimentul demnităţii naţionale, prin studierea originii latine a limbii şi romanitatea poporului, dar cerând energic drepturi civile şi religioase, prin, mai ales, spuneam, ierarhul Inochentie Micu Klein. Ei aleg calea, foarte modernă, a petiţiilor, cererilor, discursurilor, argumentelor. E, deci, un orăşean autentic Herr consilier Budai-Deleanu, prin mentalitate, comportament, studii, mai mult, poseda patru fracuri, cânta la vioară, vorbea mai multe limbi. Este, se zice, un bărbat sigur pe el, puţin cam prea ironic, dar e tobă de carte, un erudit — ne documentează Cornel Regman, într-o lucrare de seminar — de prin 1930, vezi antologia Irinei Petraş.

Apropo de ironie, ea ar fi chiar postmodernă, după Ion Urcan, anticipând cu două secole spiritul ironic de azi, lucru curios, că Budai-Deleanu nu practica ironia specific romantică, după normele unor Negruzzi ori Eliade, Kogălniceanu, Dinicu Golescu etc., dar nici pe cea modernă, aşa cum se manifesta ea la un Alecsandri, fină, subţire, aristocrată, nici pe cea corozivă a lui Caragiale, în comedii, un bonom creştin, totuşi, după Nicolae Steinhardt.

Ironia la autorul Ţiganiadei apelează la aluzii, dar şi la deriziunea livrescului, face jocuri de cuvinte care demontează seriozitatea sumbră, avem mereu un subtext cărturăresc şi o intertextualitate, foarte actuale, cum s-a observat, care devansează momentul literar când apare opera aceasta excepţională, epopee eroi-comică, după Ioana Em. Petrescu, o foarte aplicată, extrem de atentă exegetă. Nu 1800 este, s-ar zice, anul compunerii epopeei, ca mentalitate, ci poate 2000, cu toată nefixarea canonică a limbii literare, survenite mai târziu, prin, mai ales, Eminescu. Acesta nu face vreo referinţă la Budai-Deleanu, o putea face, în Epigonii, desigur, omagiindu-l pe ilustrul lui înaintaş literar, dar, probabil, nu cunoştea textul ardeleanului doct şi jucăuş. Interesant paralelism, exista în culegerile de ,,poezie populară“ ale Ipoteşteanului (vezi ediţia recentă, bazată pe cea a lui Perpessicius, 1940-’89, şi D. Murăraşu, un volum cu titlul uşor modificat de editori, cu unele completări, Literatura folclorică, Editura Axa, Botoşani, 2005) o baladă cu un subiect asemănător, războiul hazos al ţiganilor. Titlul este Predicaţia ţiganilor, balada, cercetătorii o ştiu, publicul nu prea.

Oricum, trebuie să subscriem la judecata lui D. Popovici cum că avem de a face cu ,,cea mai desăvârşită poemă eroi-comică din literatura română şi, incontestabil, una dinte cele mai de seamă realizări ale genului“, vezi Studii literare, Editura Dacia, 1972, studiu important, inclus de Irina Petraş în pomenita antologie de texte critice ale sărbătoritului din acest an.

Tensiunea dintre ,,sfântarul muzelor“ unde totul are mare preţ şi ,,jucăreaua“, parodia eroicului, cum singur o numeşte, pe care ne-o oferă, Budai-Deleanu nu o rezolvă, o întreţine, de unde originalitatea lui. De altfel, M. Dragomirescu o considera ,,cea mai însemnată epopee eroi-comică din literatura universală“, poate e cam mult, dar, mai ştii, amestecul de serios şi rizibil sunt foarte contemporane, ceea ce-l făcea pe Blaga, poate, să vadă în autor pe unul care ,,deplânge condiţia umană“, iar pe Paul Cornea să afirme că opera lui Budai-Deleanu constituie ,,o meditaţie asupra condiţiei umane“. Veşnica luptă dintre Armonie şi Discordie, dintre Cosmos şi Haos se înfruntă în epopeea aceasta ,,pe dos“. Ioana Petrescu, mai ales, cu apetenţa sa pentru opoziţii ideale, vede în strofele Ţiganiadei ,,luptele dintre un rai suburban şi un iad alegoric“... Între sus şi jos, eroic şi comic, între „Libov sânt şi Urgie“, prin ,,obrăzuiri“ şi ,,personisire“, deci, prin măşti, travestiuri, toate presupun degradarea sublimului, dar nu dispariţia sa totală. Avem de a face, îndrăznesc să susţin, cu un ,,corectiv“ necesar în cazul unui discurs prea solemn, utopic, ce poate deveni autoritar, cu o ,,descentralizare“, benefică libertăţii, cum teoretiza Virgil Nemoianu, pentru că, ,,o viziune armoniosă poate fi căutată şi, probabil, va fi găsită în imperfecţiune, diversitate şi descentralizare, mai curând decât într-o suprasolicitare obstinată la nivelul universalităţii“. Nimic mai potrivit decât Ţiganiada pentru a încarna ,,imperfecţiunea“ gesturilor, ,,diversitatea“, aproape haotică, a epicului, ,,descentralizarea“ până la aiureală a motivelor epopeei clasice, localismul în locul universalismului... Dar să nu credem că secundarul nu e constructiv: ,,secundarul consolidează principalul, opunându-i-se, nu acceptându-i subordonarea, sau subordonarea limbajului faţă de istorie“.

Deci, laudă secundarului, laudă eroi-comicului, lui Budai-Deleanu, pentru că ne învaţă pe noi cei de azi cum să refuzăm încorsetarea ideologică, nu normele, dictatura lor, golită de uman. Nemoianu, rezumându-l pe Blaga, care ,,considera arta principala constantă care încorporează în sine dezordinea, asimetria, imperfecţiunea şi accidentalul“ ne oferă, cred, argumente pentru perenitatea unei opere stranii, ca Ţiganiada.

,,Secundarul îşi generază astfel propriul instrumentar cognitiv, care îl susţine, îl răstoarnă şi, uneori, îl domesticeşte pe cel al principalului.“

,,O pseudo-utopie“, cum spune George Achim, sau o utopie negativă, cum formulează Bogdan Creţu, Ţiganiada este un construct ideologic guraliv, flotant, ,,lăbărţat“, cum e marşul ţiganilor, are o intuiţie bine aplicată Mircea Vaida, drum spre o ipotetică fericire, împlinire a unui ideal terestru, o degradare, dar nu o compromitere a principalui, care nu devine constrângător, tocmai prin contraponderea hazului seriosului, prin relativizarea programului.

Va fi fiind Budai-Deleanu un ,,pre-cioranian“, cum crede Ion Vartic, găsind o potrivire la ambii de destin, un exilul voluntar, ironia, una ,,livrescă şi intertextuală“ (Ion Urcan) la consilierul crăiesc, nu alta la exilatul parizian din secolul al XX-lea. Cioara, cioran, Ciorănescu, ultimul avansează etimologia numelui său şi al răşinăreanului, deci, din ,,cioran“ = ,,fur“ s-ar trage numele... O fi ,,un clocotitor hohot de râs, expresie a maximei gratuităţi pe care se întemeiază câteodată comicul ca atitudine faţă de existenţă“, cum opinează Ion Istrate, poate, dar e un râs uneori mefistofelic, la ambii, sarcastic, amar, un rictus chiar, la locuitorul din Parisul scepticismului universal şi al laicităţii dizolvante a misterului, a locului unde s-a născut revoluţia modernă, ca paradigmă, de unde ne-a venit Iluminismul, după alte isme. Voltaire e prezent cu surâsul său maliţios în râsul amândurora, oricum.

De la un capăt la altul, suntem martorii unor peripeţii, când mai serioase, când mai rizibile, mai ales rizibile, iar sub stratul umorului, popular, livresc, anticlerical, descoperim spiritul lucid îndreptat spre surparea superstiţiilor, cum insista un exeget, Ioan Pop-Curşeu. Se rotunjeşte lent un poem ce se vrea totalizant, cu trimiteri mitologice, religioase, sociale şi istorice. Comentariile, pe jumătate docte, pe jumătate parodice, susţin construcţia impozantă a monumentului literar edificat de Budai-Deleanu. Unul nici impenetrabil, nici distant faţă de gustul de astăzi, nici rece-aulic, e drept, clasat de istoricii literari, dar capabil de energii poetice, de surprize stilistice, de unde-şi iau avânt şi curaj estetic Levantul lui Mircea Cărtărescu, ampla recapitulare a istoriei formelor poeziei noastre, inclusiv a lui Budai-Deleanu, şi truculenţa metaforică (Leonid Dimov, Şerban Foarţă) sau baladistul Tudor George sau, în combinaţiile lui lingvistico-ludice, Luca Piţu. Ce cunoscut sună: ,,Iar spanioli pentru bolovani/ cu aur, taie pe mexicani“. Budai-Deleanu, tatăl poeţilor români comici.

Acum o recapitulare a mosorului epic: cântul I — defilarea oastei ţiganilor, deja amintită pentru hazul ei, cântul următor are în centru solia lui Vlad Vodă către ţigani, ajutorul cerut împotriva turcilor, cel care urmează are un pronunţat caracter liric, cântul al IV-lea ne înfăţişează un Parpanghel furioso, următorul cânt este dominat de Vlad travestit în turc de spaima ţiganilor, cântul al VI-lea e tot unul al fugii ruşinoase, cu Tandaler în frunte, dar al VIII-lea cânt e chiar eroic, pentru ca următorul să ne descopere viclenia celui rău, ale cărui manevre tulbură mănăstirea, mai senin e cântul următor, unde nunta lui Parpanghel cu Romica devine prilejul călătoriilor la rai şi la iad, spectacolul disputelor politice, al ,,dezbaterilor“ formelor de guvernare, care ar fi dintre ele mai potrivită ţiganilor ocupă cânturile al IX-lea şi al X-lea, unde se înfruntă Janalău, pro-monarhicul cu Cucavel... Pentru ca toate ,,dezbaterile“ înfocate să se termine cu o bătaie generală. Ce departe e raiul închipuit de ţigani, univesala ghiftuire, cu influenţe literare din toposul Cuccagniei, acolo unde totul e delicios şi comestibil, ca la târziul Cărtărescu, unde apar, pe lângă mezelurile contemporane, ,,pepsi“-ul universal. Raiul alimentar la Budai-Deleanu ar fi expresia unei înfometări seculare, crede Marta Petreu, mai mult, ardelenii pun slănina drept zid împotriva foamei, în Ardeal.

Raiul ţiganilor e descrierea une lumi terestre, nu celest-inefabile, ceva în genul poveştii lui Ion Creangă, Ivan Turbincă, cu votcă şi guleai, un iad petrecăreţ, în locul raiului spiritual. Rafinamentele paradoxale ale unei culturi tinere, un spirit rablesian în epoca Luminilor, un iluminist în perioada abia începutului conectării elitei noastre la modernitate .