Noi şi icoana, 31+1 iconologii pentru învăţarea icoanei (I), volum compact, la editura Anastasa, însoţit de ilustraţii şi desene ale autorului, pictorul şi academicianul Sorin Dumirescu, este o expertă iniţiere în arta icoanelor. Ideea fundamentală a pictorului este că noi, moderni amnezici, sau, mai rău, pietişi duioşi, am pierdut înţelegerea icoanei, deci, ar trebui să ne redobândim capacitatea de a citi corect icoanele primului mileniu. Ele nu trebuie confundate cu tablourile religioase, oricât de prestigioase artistic ar fi acestea, nici cu, desigur, kitsch-ul contemporan. Despărţirea ,,Bisericii Una“, în cea a Răsăritului şi în cea a Apusului, la 1054, a dus, susţine pictorul, la o decădere a funcţiei sacre, specifice icoanei, la un vinovat regres canonic. De la Duccio încoace am asista, în Occident, la un iconoclasm condamnabil, dogmatic, la o exacerbare a eului artistic, la o trădare a tradiţiei bizantine, după o scurtă coabitare cu goticul. Renaşterea toată ar deveni astfel, potrivit opiniei autorului, o vinovată uitare a frumuseţii tainice, pentru una exterioară, terestră în exces, de o laicitate estetă, care ar pregăti, treptat, avangardele şi iluziile demiurgiilor artistice ale vremurilor mai noi.

Propoziţii ,,tari“, să o recunoaştem, acest declin al artei creştine care se datorează rupturii Bisericilor, ce va duce apoi la ruptura dintre dogmă, canon, liturghie şi semnificaţie iconică, mulţi credincioşi ajungând la un soi de analfabetism iconic, de orbire, noi vrem să pipăim ceea a ce ar trebui să vedem, cu ochii sufletului, adică ,,apropierea cea neapropiată“, într-o icoană. Frumosul copleşind ,,numinosul“, la cei de după 1200 - iată drama creştinismului, spune exegetul.

Argumentaţia pe icoanele inserate aici - partea de rezistenţă a unei cărţi polemice, nu doar catehetice - opune icoana inspirată de Duh (,,zugrăvind chipul Domnului“, iconarul reproduce plastic modul în care Hristos se zugrăveşte pe Sine, prin mâna lui“) imaginilor picturale necanonice, fie acestea oricât de prestigioase. Astfel, decretaţi eretici, canonic vorbind, autorii de pânze sau fresce cu subiect religios - de la Duccio, spuneam, el oarecum îngăduit, la Giotto, Fra Angelico, Simone Martini, Michelangelo, Zurbaran, Rembrandt, judecat ceva mai concesiv (,,semiicoane“) etc. - vor fi consideraţi pictori inadecvaţi sacrului, neautentici, din punct de vedere riguros dogmatic, mai grav, ei ar fi stricători ai canonului bizantin, producând pseudo-icoane sau scene religioase, tratate profan.

Care ar fi atunci artiştii canonici? Teofan Grecul, Rubliov, autorii anonimi ai chipurilor multor sfinţi, zugrăviţi, inspirat, fie în Sinai, fie la Probota, sau arhi-chipul lui Cristos, pictat de iconarii din Orient. Zidul bisericilor-chivot din Bucovina lui Petru Rareş. Rubliov, deci, nu Caravaggio, am zice, simplificând, pentru contrast. Dintre moderni, elansatul Giacometti trece pragul sacralităţii incipiente, nu şi flacăra trupurilor ascensionale ale unui El Greco, din alt secol...

Putem să fim sau nu de acord cu teza lui Sorin Dumirescu, eu, unul, nu-l pot minimaliza pe Duccio, cu Crucifixul, ori tot pe el portretizându-l, ardent spiritual, pe Sf. Francisc din Assisi, în capela inferioară a Domului. Sau, să nu văd în Cristos în ,,Judecata de apoi’’, (,,Il Giudizio universale“) închipuit de Cavallini, la Santa Cecilia, în corul conventului roman, sacralitate…

Unii renascentişti, da, (de)cad în estetism, îmi vine în minte galbenul de lămâie al veşmântului preoţesc, care-ţi fură ochii, din ,,Prezentarea la templu“, de la Chiesa nuova, din Roma, tabloul lui Cavalier d’Arpino. Culoarea te fascinează, acolo, ca la Tizian în ,,Assunta“, veşmântul portocaliu, de la Chiesa Maria Gloriosa dei Frari, veneţiana.

Ce ne propune spre câştig spiritual Sorin Dumitrescu e ,,simţirea înţelegătoare“, pe care ne-o trezesc icoanele, iradierea harului, ceva mai mult, aşadar, decât meşteşugul sau perspectiva albertiană, din tablourile religioase. O ,,perspectivă inversă“, dinăuntru spre în afară, sau atenţia la şoaptele Duhului, hristocentrismul, nu antropocentrismul orgolios. Numinosul, nu frumosul. ,,Colaborarea“ dintre Sfântul Duh şi iconar.

Icoana nefăcută de mână omenească, ,,Acheiropoietos“ este începutul tuturor icoanelor care-şi merită numele, deoarece ele, cele adevărate, simţite ca atare, ,,sunt la fel de incoruptibile ca moaştele“, spune, memorabil, artistul român.

Avem în doctul dar caldul volum decriptări pentru multe simboluri creştine, unora până acum inaccesible, explicate cu tact în aceste pagini. De pildă, raza Sfântului Duh, de la Botezul Domnului, ,,un pickamer divin pentru văzul ţestos’’, cum expresiv-familiar formulează exegetul, ori ,,mormântul roz al Învierii’’ şi porfirogenetismul sau ,,ogiva raiului’’ sau, mai mult decât acesta, pierdut, ,,Mandorla Împărăţiei“ sau ,,talazul de piatră’’, din icoana Naşterii, ori, în fine, ,,flacăra rotitoare“, pe care am intuit-o şi eu într-o poezie, sau ,,Muntele netăiat şi Peştera-crater“, puse în relaţie cu Cea de a Doua Venire. Apoi, amplu analizat ,,zidul arcuit“ de la Voroneţ, peretele vestic, o ,,megaicoană“, conchide pictorul. Mai sunt multe lucruri miraculoase într-o icoană, pe care, răbdător cu amnezia noastră, Sorin Dumitrescu ni le arată. ,,Pruncii bătrâni din icoane“, nu bebeluşii baroci, figurările ,,extramundane“, nu ,,extraterestre“, cum îi descrie şi explică teoreticianul. Sau corbul lui Ilie Tesviteanu, ori Sf. Ioan Casian, Sofronie, Macarei, Teodor Studitul, Panofski, sau Cristophel Schonborn, arhicardinalul actual din Viena, Ioan Bizău, autori francezi etc. Fundamentul dogmatic e alcătuit solid, convingător, din texte bisericeşti orientale: tropare, acatiste, unde înţelepciunea este concentrată, cu parfumul verilor cu tot, în faguri milenari.

Admirator al ,,vedeniilor“, aşa cum le apar ele sfinţilor, nu al ,,viziunilor“ subiective ale celor moderni, pictor recunoscut de icoane unde vechimea se înnoieşte firesc, autor al splendidului iconostas de la Scala Coeli, din apropierea locului decapitării Sf. Pavel, la Roma, Sorin Dumitrescu are substanţa ideatică şi iluminarea unui Losski sau Pavel Evdokimov, scrind cele mai strălucite pagini despre arta icoanelor, din câte ştiu.

Sorin Dumitrescu s-a impus, prin acest volum, drept un exeget de artă important, din aria europeană, nu doar un pictor creştin de mare valoare, având în plus un extraordinar talent literar. Importanţa acestui volum cu adevărat formator se va vedea în timp.

Stilul foarte personalizat, explodând în sintagme imprevizibile, de o supleţe comparabilă, prin reuşita formulărilor expresive („dispozitiv pneumotofor“ e un exemplu, doar), cu cel practicat de Andrei Pleşu, dar mai aplicat, asigură bucuria proaspătă a lecturii. Recomand citirea câtorva pagini, din cartea lui Sorin Dumitrescu, ritualic, dimineaţa devreme.