Am citit cu toţii despre Viena modernismului, despre oraşul Hofburgului imperial, despre atmosfera specific vieneză, de sfârşit al sfârşitului, de secol al XIX-lea, despre aliajul strălucitor de tragism şi umor, despre paradoxala ,,apocalipsă veselă“, cum formula un eseist european celebru, plecat din Răşinari, despre gustul de voluptate şi tragism. Viena cafenelelor-berării, la una dintre ele, din apropierea Universităţii şi a Primăriei, la ,,Genialische Lokal-Einstein“ am gustat, cu ai mei, prima bere austriacă, ,,Ottakringa“, Viena bisericilor baroce, a muzeelor, a rămas, ca în urmă cu un secol, relaxat-politicoasă. Ştrudelul şi Sachertortul sunt embleme turistice, tocite deja, dar sentimentul de ,,Geműtlichkeit“, de îndestulare, aş echivala temerar un termen aproape intraductibil, se spune, un fel de maxim confort psihic, de mulţumire recunoscătoare, persistă ca o marcă identitară, nu singura, a vienezului. Alături de cunoscuta capacitate de a accepta diversitatea culturală şi lingvistică. Multe se pot spune despre defunctul Imperiu, dar nu că nu ar fi acceptat limbile şi culturile popoarelor înglobate în structurile sale politico- administrative. Supuse, e drept, unui sistem birocratic şi limbii oficiale, germana, iar în Transilvania, după dualism, 1867, şi maghiarei. Cum a fost el Imperiul, cu bune şi rele (nu-s nostalgic, Claudio Magris, Győrgy Konrad şi Milan Kundera au analize excelente, nepărtinitoare), intuim, un amestec neexploziv, o vreme, care a reuşit să păstreze un anumit echilibru politic între naţiuni, o ordine socială, rigidă poate, sigur eficientă, nişte repere greoaie, dar valide. Acestea toate le putem ghici doar plimbându-ne printre palate şi parcuri cu nume arhicunoscute.

Destrămarea Imperiului, provocată de focul de pistol al studentului sârb, la Sarajevo (am păşit pe podul cu pricina acum şapte ani), prin asasinarea prinţului-moştenitor Franz Ferdinand, venea, e drept, după o lungă perioadă de rutină şi nepăsare pentru viitor. Iluzia că totul poate continua la infinit, un fenomen întâlnit, spre uimirea mea, şi la mulţi indivizi contemporani, de la noi, politicieni, afacerişti dubioşi, sau chiar la unii scriitori români, replierea într-un trecut mitizat ori mistificat, nu rămân nesancţionate. Lumea Habsburgilor părea şi ea la 1800, la 1900, în ochii multora, imuabil-eternă, deşi unele evenimente tragice, petrecute chiar în familia imperială, avertizau că pot urma nenorociri, ani sângeroşi, sfârşitul unei epoci fericite. De pildă, drama sinuciderii de la castelul triestin, Mayerling, sau asasinarea împărătesei Elisabeta, la Geneva, a unanim admiratei şi azi, fascinantei Sisi, elogiate de Cioran. 1914 e anul pierderii sentimentului de ,,Geműtlichkeit“ al austriecilor, poate şi al unor intelectuali sau funcţionari transilvăneni, integraţi în structurile statale austro-ungare, sentiment străin claselor clerului, ţărănimii şi meşteşugarilor, puţini, ardeleni. Sau poate exista un sentiment de integrare, numai la nivel material, o adaptare, dincolo de lipsa unor drepturi naţionale, pentru care se luptau Memorandişii ardeleni, Octavian Goga sau, mai înainte, marele ierarh Inochentie, nu doar în Dietă, dar cu petiţii depuse în aceste săli somptuoase cu candelabre, inflexibilei Mariei Tereza?

Integrarea în sistem a unui primar, preot sau învăţător român, din Câmpia transilvană, ori a unui jandarm român, întors în sat, de la Viena, după ce slujise ca militar Imperiul (dacă avea peste 1,80, putea fi încorporat la regimentul de gardă al lui Franz Joseph), chiar ardeleanul viitor jandarm la început doar ţesălase, acolo, caii lipiţani, de la la grajdurile imperiale, pe unde azi se întinde modernul MQ, Museum Quartier, nu li se poate nega. Am mărturii eu însumi de la urmaşii acelor oameni, mai săltaţi social, gospodari din jurul Sărmaşului, de unde vine tinereţea poeziei lui Ion Mircea, a comunei Mociului, lumea câmpiei transilvane, descrisă minuţios de Mircea Tomuş în romanul Aripa demonului. E drept, e lumea de după al doilea, nu dinaintea primului război, dar multe nu s-au schimbat, la sat, România Mare era abia de 20 de ani, acolo, Austria de mai bine de două veacuri, dualismul de vreo 50 de ani... Maniu, care spunea că se înţelege mai uşor cu un politician budapestan decât cu unul dâmboviţean, nu e lipsit desigur de patriotism, doar a organizat ca locotenent armata română, la Viena, derobat de jurământul făcut Împăratului, după disoluţia din 1918, avocatul-locotenent face parte din Consiliul Dirigent, care pregăteşte Unirea etc.

Este, cred, mentalitatea celui educat de Viena, unde rigoarea, principiile morale şi patriotismul converg, plămădind datele unui caracter ferm…