O vizitã la Cernãuți

Am fost dincolo de Siret, pe urmele gimnazistului din Ipoteºti, la Cernãuþi, cu un grup de scriitori care urmau sã participe la festivitãþile de la 15 ianuarie, desfãºurate la Botoºani. Cu sprijinul Consiliului municipal de aici ºi al oficialitãþilor ucrainene, vizita a fost memorabilã. Bucovina istoricã (sau nordul Bucovinei, cum îi spuneau unii colegi bucovineni)  o visasem, ani la rând, ca pe un þinut fabulos, unde totul pentru mine se oprise, mai ales, în vremea interbelicã, descrisã nostalgic de tatãl meu, refugiat din aceste locuri, în 1940. Urmaserã anii rãzboiului ºi  cei imediat dupã, ani întunecaþi ºi chinuitori... Jurnalul Aniþei Nandriº-Culda, deportatã în Siberia în acea perioadã a totalitarismului sovietic, doar pentru vina de a fi  fost româncã, sutele  de relatãri ale altor nevinovaþi, de pildã, ale celor din Crasna, sau ale supravieþuitorilor mãcelului de la Fântâna Albã, comis cu sânge rece de trupele NKDV-ului,  nu se pot uita uºor. Nu e vorba despre vreo rãzbunare a acestor nefericiþi trãitori pe pãmânturile lui Alexandru cel Bun, oraºul are o atestare de acum 600 de ani, sau a urmaºilor lor împotriva cursului crud al istoriei, care a cunoscut ruºinea Pactului Ribbentrop-Molotov, pus în aplicare pe 28 iunie 1940, ci despre „vindecarea memoriei“, cum cerea un neuitat pontif, Ioan Paul al II-lea.

Corul care l-a omagiat pe Eminescu la Cernãuþi (la statuia modernã, relativ recentã, cea din zona centralã, opera sculptorului din  2000) era, ce potrivire neaºteptatã, condus de primarul din cartierul de unde plecase, nu de voie bunã, Aniþa cea demnã ºi curajoasã, Mahala. Iar anii coristelor variau de la 30 la peste optzeci. Nouã, celor din þarã, cuvintele lui Ilie Tudor Zegrea, care, spunea el, exulta, abia descins dintr-un tren în Bucureºtii de azi, cã aude peste tot  vorbindu-se româneºte, nu ni s-au mai pãrut patetice… Ce puþin îl face pe un om sã fie fericit! Pentru unii, sã audã limba maternã, rostitã clar ºi corect. Vasile Tãrâþeanu ne-a condus spre locurile unde Mihai Eminovici a învãþat, a visat, s-a plimbat, s-a înflãcãrat ca toþi adolescenþii lumii, a stat în bancã  la Ober Gymnasium sau a împãrþit cãrþi colegilor, ca bibliotecar, în casa lui Aron Pumnul.

Am putut, astfel, vedea locurile unde s-a nãscut, intelectualiceºte, poetul. Lepturariul lui Aron Pumnul, practic prima antologie din literatura românã, câtã apucase sã se înfiripe, personalitatea exemplarã a transilvãneanului, patriot paºoptist, dornic sã impunã limba românã, printre alte multe limbi vorbite în Bucovina habsburgicã, om cu principii morale ferme, care va refuza un post, de profesor, mai avantajos la Iaºi, volumele din biblioteca sa, multe donate, îl modeleazã dinãuntru pe viitorul poet. Debutul lui Eminovici în cunoscuta culegere scoasã la moartea acestui veritabil mentor al întregii Bucovine, a omului generos, care-i îndruma pe tineri spre izvoare naþionale, e un act liric firesc, aproape, de iubire recunoscãtoare. Dupã un an, 1866, debutul junelui poet la revista Familia marcheazã altceva, traiectoria ascendentã a unui scriitor, în ciuda naivei sale versificaþii alecsandriene. Procesul de plãmãdire a personalitãþii eminesciene, misteriosul sãu alchimism acum începe. Lecþia paºoptistã a lui Pumnul se completeazã cu experienþa peregrinãrilor lui, cu trupele de teatru, sau de unul singur, la Blaj, Giurgiu, Bucureºti, o descoperire a identitãþii naþionale a tuturor þinuturilor, în fond. Revine la Cernãuþi ca privatist. Casa arhetipalã e cea de la Ipoteºti, desigur, cea simbolic-intelectualã se aflã aici, în altã „þarã“, Imperiul austriac, în „mica Vienã“, unde, se spune, numãrul librãriilor îl întrecea pe cel al brutãriilor.

ªi Fundoianu, ºi Paul Celan, ºi Rose Ausländer, ºi Alfred Margul Sperber, storojineþean,  sau Alfred Kittner, Itzik Manger sau Gregor von Rezzori, deºi au iubit Cernãuþiul, îl pãrãsesc. Gruparea literarã „Iconar“ (Mircea Streinul) e cea mai fidelã spiritului locului, dar ea nu se universalizeazã, în ciuda programului ei ambiþios.
Opera unui vestit arhitect ceh, Iosif Hlavka, complexul universitar ucrainean de azi fusese înainte sediul somptuos al Mitropoliei Bucovinei. Biserica Institutului Teologic pãstreazã minunãþia intactã a frescelor lui Epaminonda Bucevschi, iar saloanele de altãdatã, deschise vizitelor anunþate,  Salonul roºu, cel de marmurã, Salonul sinodului, unde a fost  semnat actul  Unirii,  la 28 noiembrie 1918 etc. au eleganþa ºi temeinicia lucrurilor dinainte. Catedra de literatura ºi limba românã, unde conf. univ. Lora Bostan e un nume respectat, pe bunã dreptate, secþiile de Limbi strãine (rusa e în scãdere, dar nici engleza nu o prea auzi prin oraº), coridoarele, impresionante prin amestecul de abur vechi cu vocile tinerelor studente, te fac sã speri în eforturile intelectualitãþii de aici de a se conecta deplin la standardele europene.
Policulturalismul reprezintã o ºansã, cred, a oraºului acesta din Ucraina, unde rãsunã ºi ucraineana ºi româna ºi rusa, în parcul Teatrului sau în faþa  Facultãþii de Medicinã, pe stradã, fie cã o vorbeºte Mircea Lutic, poetul, sau consiliera de la oraº, care ne promite înfiinþarea unui muzeu în casa lui Pumnul. 

Cernãuþiul, dupã cum vedem, este locul miraculos, care i-a dat aripi lui Eminescu, l-a fãcut sã-ºi descopere vocaþia, chiar dacã zborul sãu abia dupã aceea începe, cu adevãrat, la „Junimea“ ieºeanã,  la Viena ºi Berlin, în Bucureºtii ziaristicii  sale politice pasionante, istovitoare. Pentru acest început eminescian, pentru darul fãcut literaturii române moderne, prin, mai ales, poeþii pomeniþi deja, pentru numãrul mare de intelectuali de primã mânã, Cernãuþiul, deºi aparþine unui  timp care nu se mai întoarce, e un loc al istoriei ºi al culturii române.