Despre adaptabilitatea şi integrarea într-un peisaj şi un climat social diferite de cele de origine, se mai poate glosa, cred, cu oarecare interes, mai ales că o recentă declaraţie, februarie 2011, a ambasadorului Franţei la Bucureşti, care constata o unire imperfectă a provinciilor românilor, m-a pus pe gânduri. Suntem după o sută de ani, aproape, tributari unui duh provincial-izolaţionist-autarhic? Eu unul nu cred. La fel de mult m-a tulburat afirmaţia că românii „nu respectă standardele şi valorile europene“. Nu am înţeles, de la început, de ce nu există, azi, în anul de graţie 2011, deplina unire a românilor, aşa cum pretindea Excelenţa Sa, domnul ambasador Henri Paul. Unde suntem deficitari?

Ardealul a dorit cu ardoare Unirea din 1918. Regatul, la fel. Bucovina, Basarabia – să nu mai vorbim. Iar sentimentul general de apartenenţă la România Mare, recunoscută de Puterile europene, cred că a fost unul benefic, perioada interbelică fiind „secolul nostru de aur“, de fapt, un sfert de secol. Oricum, sfertul de secol e mândria multora, iar standardele civilizaţiei şi ale culturii de tip european au fost atinse atunci, rezultat al însumării energiilor din Regat şi din Transilvania, unite în 1918. Am pierdut, acum, ceea ce aveam atunci, ideea coeziunii naţionale? Sau a fost ea pervertită sub dictatură, compromisă de naţional-comunismul ceauşist? Adam Michnik, recent invitat la noi, vorbea despre faptul că iubeşte o Polonie care nu contravine adevărului. Iubim noi, românii, o Românie care se opune adevărului? Una idealizată, arhaică, atemporală? Chiar dacă ar fi aşa, nu ne putem detesta patria reală, cea a telejurnalelor, unde vameşii au devenit simboluri ale corupţiei generalizate. Matei, Vameşul, devine sub privirea Mântuitorului un convertit, mai mult, un apostol. Pe termen lung Binele învinge Răul prezent. Vom deprinde şi noi, la nivelul întregii ţări, tablele de valori europene, dacă nu vrem să pierim ca naţiune.

Regretatul mitropolit şi scriitor Valeriu Anania, oltean din Glăvile, temperament tipic oltenesc, ardent, a studiat, se ştie, Medicina la Cluj, a condus o revoltă studenţească anticomunistă, dar şi antirevizionistă (vezi Memoriile), tot acolo, a urmat Teologia la Sibiu, a funcţionat la Patriarhie, ca important funcţionar, a condus Institutul Biblic, a făcut puşcărie, inclusiv la Aiud, a revizuit traducerile Bibliei la mănăstirea Agapia etc. Nu era el rezultatul mai multor ţinuturi, unite de fervoarea unui ideal scriitoricesc militant? Un oltean ca temperament, cu cerurile Oltului mereu deasupra capului, viforos, extravertit, cu ceva din Tudor Vladimirescu, personalitate complexă, dar format în disciplina „nemţească“ a Transilvaniei. Ce are neomogen în fibra sa, din punct de vedere naţional, acest scriitor şi ierarh? Nu absoarbe oare el, cultural, religios, specificul mai multor provincii?

Bine, nu vă place Valeriu Anania, dar A.E Baconsky, basarabean, după cum ştim, venit tot de altundeva decât din orăşelele Transilvaniei, să dea renume unei reviste literare, Steaua, în anii duri ai epocii dogmatice, de ce n-ar fi exponenţial pentru realizarea unui sentiment al apartenenţei la acelaşi suflet colectiv românesc? O publicaţie cu o ambiţie salutară de a a dialoga, aceasta înainte de apariţia revistei Secolul XX, cu valorile literare universale, un lunar ambiţios, cu o arie de difuzare şi un impact naţionale. Născută din modestul Almanah literar, 1949, Steaua, dar nu numai ea, şi Convorbiri literare sau Ramuri etc., seriile vechi şi cele noi, nu sunt oare toate un bun exemplu pentru ideea complementarităţii provinciilor româneşti, puse sub semn estetic, mai mult, neo-modernist, estetizant?

Al treilea exemplu de unitate spirituală este „Cercul literar de la Sibiu“, unde ardelenii, Radu Stanca, Cornel Regman, Ovidiu Cotruş, Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Eta Boieru, I.D. Sîrbu, o parte studenţi ai lui Blaga, ai lui Henri Jacquier, la Universitatea clujeană aflată în refugiu, la Sibiu, după Diktat, dau proba unei viziuni mature, unde cotele înalte valoric, nu „păşunismul“ şi provincialismul sunt deziderate, totul cu largă deschidere spre lumea marilor culturi occidentale.

Avem artişti orădeni care expun la Bacău, timişoreni care conduc instituţii la Bucureşti, nu doar concerte, fast-fooduri şi magazine de etnobotanice peste tot pe cuprinsul patriei... O multitudine de semne şi perspective comune, bune sau rele, aparţinând epocii noastre postmoderne... O Românie vorbăreaţă, descurcăreaţă, precupeaţă. Avem un fenomen românesc viguros de corupţie naţională. Aceleaşi metode le au vameşii români, la nord sau la sud, suveica e aceeaşi la toate graniţele ţării, poate există chiar un stil unitar, vizibil la vilele celor ajunşi, prin fraudă, „boieri“ post-tranziţie. Unde nu suntem atunci uniţi, în cele de sus sau în cele de jos? Acum parcă pricep ce dorea să spună ambasadorul Franţei, idealul unirii într-un nobil efort comun de a construi lucruri durabile nu ne caracterizează. Instituţii moderne şi eficiente, alcătuite pe baza competenţelor reale, verificabile, performante (nu a cumetriilor şi a plicurilor groase date mită) avem abia câteva. Academia, Biserica, nici ea scutită de smochini ce nu aduc rod, Universitatea, Uniunile de creaţie, Armata, uscături mai sunt şi acolo, dar mercantilismul şi relativismul etic nu le-au copleşit. Lipsa de unitate e lipsa de civilizaţie, sugera Ambasadorul. Există mulţi militari oneşti sau arhitecţi ori medici devotaţi sau câţiva oameni politici vizionari, dar ei nu formează încă liantul moral, drojdia benefică făcând să sporească aluatul civilaţiei. Nu au forţa de a da un impuls spre „Unitate“, una moral-creştină, cum s-a scandat la Bucureşti, prin 1999, la vizita Papei. Cred că, de fapt, asta spunea reprezentantul Franţei la Bucureşti, nu avem unirea virtuţilor într-un cod de comportament normal.