O marcă a poeziei tinere de azi este paricidul. Dorinţa ei de a-şi elimin părinţii literari, fie aceştia oricât de iluştri şi onorabili. Ea şi-ar dori să se nască din propria cenuşă, din experienţa dramatică a unei subiectivităţi exasperate, care-şi taie calea de comunicare firească cu lumea din jur, ori practică o relaţie bizară, de extraterestru, cu aceasta. Sigur că orice artist este un inadaptat, în ultima instanţă, dar nu e obligatoriu să fie şi un producător de contrasensuri, de răsturnări ilogice şi un cultivator al nimicului halucinogen. Coerenţa alternând cu incoerenţa, sensul cu absurdul situaţiilor sunt o cale mai potrivită descifrării realului, decât totala privare de semnificaţie a lumii. ,,Lumea este semnificativă şi în acelaşi timp lipsită de semnificaţie“ observa Jung, într-o lucrare mai veche, mai cunoscută, Jung, acum în mare vogă odată cu tipărirea fabulosului Caiet(ul) roşu. Poezia de data recentă nu vrea să-şi mai amintească decât puţine nume ale secolului trecut, lucru firesc, până la un punct, zeii literari se schimbă, odată cu perindarea generaţiilor. Dar, acum, negarea celor dinainte e radicală. Numai prezentul, clipa, instantaneul par a conta, senzaţia, imersiunea în imediat, refuzul oricărui ,,punct de fugă“, adică a perspectivei. Dar a deconstrui programatic, mereu, preferând un teren ras , arid, lipsit de orice rădăcini literare înseamnă avangardism pur, teoretic, şi ambiţie deşartă de originalitate efemeră, practic, nu creştere organică. Plante de seră, cultivate artificial, seva lor diluată provenind din ghemotoace de vată umedă, nu din pământ negru, plante culturale hrănite mai mult de chimicale, decât de razele solare, fructe cu gust zero si forme mimând abundenţa. Ajungem la un solipsism plicticos, astfel, sau la un nombrilism aproape caraghios, unde stările pasagere au rang de flux liric, mizând pe autenticitate, de fapt e o pseudo-autenticitate, un fals pretenţios, unde estetica urâtului trece drept îndreptar, clasicizat şi el de la Edmund Burke, şi drept siglă de postmodernitate. Desigur că nepotul meu nu mai creşte, ca fiii mei, cu cărţile Fraţilor Grimm, sau cu Legendele Olimpului, povestite de Al. Mitru, ci cu postindustriale desenele animate, nu cu ,,basme în bucăţele“, ci cu pelicula despre bizarul Thomas, tren-om, urmat de jucăriile aferente filmului, locomotive cu chip uman, vagoane-fete, dar nu ştiu dacă şi aceste ingenioase, dar cam seci, cam amorale invenţii comerciale, au puterea de a forma, să nu zic, e prea mult, caractere, dar opţiuni morale.

Filmele după romanele lui Rowling, C.S.Lewis etc., seria de vo-lume, filme, gadget-uri, de un succes colosal, cu Stăpânul inelelor sau cu Povestirile din Narnia etc. le modelează acum imaginaţia celor mai tineri, inclusiv a celor care scriu literatura, nu mitologia tradiţională, este evident. Dar lirismul acesta interplanetar, universalizat, vag creştin, unde lupta, înfruntarea răului ţine de magie, mai mult decât de virtute, nu exclude încrederea în valori. În cele statornice, desigur, nu în cele conjuncturale. Dar în poezia unui stoian.g.bogdan, să spunem, pe care o citesc cu uimire, sunt exhibate, mai ales, vulgaritatea, diformul şi scabrosul. Marius Ianuş, cuminţit, acum, cu fracturismul lui transformat în elegie penitenţială, are un emul, mult mai palid, în premiantul venit la ceremonia de decernare de la BCU, din Bucureşti (în sălile acelea luminoase, cândva, citiseră, tineri, Eliade sau Cioran) în şlapi.

Lumea în care trăim este chiar una cu negi cancerigeni, care au dat peste cap structurile armoniei ascunse? Cu cât e mai neagră scârba de a fi, cu atât e mai apreciat autorul, printre congeneri, cel puţin. Secretul succesului literar e simplu, pentru unii poeţi, spun ,,nu!“ la orice, răstoarnă raporturile fireşti, găsesc pete-n soare, maculează sentimentele. E totuşi prea puţin pentru a rezista mai mult de un sezon, în infern, fireşte. Geo Bogza, avangardist notoriu, provoca scandaluri literare, civile, dar, pe de altă parte, elogia frumuseţea omului simplu ori munţii din suflet. Bine că măcar pe el, sau pe Gellu Naum, suprarealistul, pe Bacovia, nu i-a ucis dispreţul rezervat unor neomodernişti români, ca Blaga sau Pillat.

Cartea nu îţi oferă întotdeauna cheia unui cod spiritual, de aplicat în viaţa cea de toate zilele şi nopţile, cod pe măsura unor comandamente morale, dar te ajută, cred, s-o găseşti tu însuţi. Italienii, pentru care Dante e un model incontestat şi incontestabil, au făcut o lectura publică pentru întreaga naţiune a capodoperei lui, ,,Divina Comedie“, difuzând-o prin mijloacele media. Lectura terţinelor, aceasta e situaţia inedită, aparţinea, succesiv, unor intelectuali contemporani, de la actorul Roberto Benigni la unii parlamentari, sau scriitori, ori sacerdoţi. Cultul umanist al cărţii şi respectul datorat generaţiilor erau reafirmate în postmodernitate. Biblia a fost şi ea citită, capitol cu capitol, verset cu verset, la fel, de-a lungul unei anumite perioade de timp, fără întrerupere, de către oameni de litere sau de unii oameni politici etc. Un adevărat liant spiritual al vârstelor culturale, o mirabilă continuitate, dincolo de rupturi, continuitate care însumează, nu elimină sensuri ale omului dintotdeauna şi de azi.