Cine ar fi bănuit în sobrul critic Mircea Tomuş, redactor la revista Steaua, în perioada anilor ’60, romancierul original, şi încă unul de amplă construcţie epică, obiectivat în situatii şi personaje? Avrigul deceniilor din urmă, Sibiul, unde este profesor universitar, a fost locul rememorărilor unei vieţi care s-a intersectat cu momentele grave ale istoriei. E drept, monografia Gheorghe Şincai, 1965, pentru care primeşte premiul Academiei Române, demonstra însuşirea isoricului literar de a reconstitui o epocă şi o personalitate, mediul specific, cu simţ epic; aceasta, ca şi o încercare narativă din 1975, Întoarcerea, erau semnale că se pregăteşte ceva dincolo de exerciţiul critic. Cele trei volume ale romanului Aripa demonului, editura „Limes“, sunt însă surprinzătoare pentru mulţi cititori, chiar dacă-i preţuia multă lume echilibratele, elegantele studii critice, de la, să spunem, Cincisprezece poeţi, 1968, Carnet critic, 1969, Răsfrângeri, 1979, unde istoria literară şi foiletonul fac bună casă, una pe fundamente teoretice solide şi aerată de bun gust, cu stil, neoclasic, şi căldură simpatetică. Poate analizele metodice, Caragiale şi Sadoveanu, cu sistem, dar neînrobite vreunuia anume, ci pornind de la principiul plăcerii libere a lecturilor, lucide totuşi, al reflecţiei, să ne fi oferit, eventual, un indiciu despre viitorul romancier. Există mai ales aici, dar difuz, sau mai explicit, şi în alte volume, vezi antologia pastelului românesc, alcătuită cu un prieten drag, Petre Stoica, un fond sufletesc originar care-şi asumă istoria poporului român, cu devoţiunea preoţilor, romancierul e chiar fiu de preot, sau a dascălilor de liceu sau universitari, din perioada interbelică, neretoric, cu o simplitate cuceritoare prin firescul său.

Dacă în primul volum al romanului, Mircea Tomuş descrie minuţios o zi dinaintea Diktatului din 1940, el o face dinăuntrul unui sentiment de apartenenţă totală la locurile unde se declanşeazăi tragedia oamenilor din Câmpia transilvană. E un rai pierdut acest spaţiu ardelenesc, evocat de Mircea Tomuş, o parte din România antebelică. Sunt aici figuri de preoţi sau de grofi, într-un dialog mut, dialogul interior sau sonor, care se înfruntă mereu, pars pro toto, pregătind, lent, dar ireversibil, după acumulări tensionate, acoperite de o linişte efemeră, ca o pojghiţă foarte subţire, conflictul, moartea, tragedia. Gesturi, obiceiuri, obiecte, maşini, autobuze galbene, delabrate, recuzita unui timp dispărut învie sub pana scriitorului. Spun pana, deşi, sigur, Mircea Tomuş foloseşte computerul, pentru că avem de-a face la el cu farmecul încetinirii acţiunii, cu lentoarea gravă a naraţiunii, pentru că intervin meditaţii discrete, iar dialogurile normale, stilul calm, clasic, de moralist, uneori, amintesc de romanul francez sau de cel german, care reconstituie o lume, procedeu vechi, iarăşi la modă, azi, vezi premianţii ultimilor ani, Goncourt, Renaudot etc., marile distincţii ale toamnei literare pariziene, mai cu seamă. Dar nu e vorba, bineînţeles, la Mircea Tomuş, de vreo modă, el a ştiut de la început să separe valoarea de conjunctură, calitatea unui poet de succesul conjunctural, datorat „norocului“, substanţa perenă a tradiţiei vii de epifenomenul strălucitor, dar efemer, în cazul marilor romancieri. Lucrarea Providenţei în istorie sau sufletul unei comunităţi îl atrag în proza sa, mai mult decât senzaţionalul crud sau spectaculosul acţiunii. „Demonul“ care bântuie peste întamplările relatate de romancier este unul insinuant, meschin, dar primejdios, încercând să maculeze destine şi rânduieli verificate de tradiţie. Parcă în toate cele trei volume am participa la efortul eroic, anonim, de eliberare din sclavia sa nefastă. Ideologia comunistă, răutatea, micimea unor inşi ori instituţii, abuzând de puterea lor trecătoare, au puterea lor neagră, dar ea e contracarată de luminozitatea unor persoane reale, introduse în ţesătura ficţiunii. David Prodan, Baconsky, Manoileanu etc. apar ca repere ale Clujului intelectual, monden, literar. Boem, studenţesc, sportiv.

Revista Steaua, de pildă, descrisă ca laborator al creaţiei literare în acest al treilea volum, unde intrarea tânărului literat în cercul literar select, subversiv, condus de A. E. Baconsky, ţine de un destin anume (de „solidaritatea fiilor de preoţi“), nu doar de talent. Silueta memorabilă a vechilor redactori ai lunarului clujean, Rău, Felea, Gurghianu, toţi uniţi luptând pentru independenţa esteticului, în epoca dogmatică, apoi caracterele schiţate, ritualurile redacţionale etc., au nu doar autenticitatea martorului implicat, dar ne oferă şi modelul autoconstruirii intelectuale fără concesii politice. Un Bildungsroman, cum s-a observat, acest volum. Roman polifonic, scris cu cerneala unei biografii, Aripile demonului este altă faţă a spaţiului transilvan, a câmpiei marcate de dealuri, decât cea a Martei Petreu, romanul unei formări, în fond, şi acesta, dar mai accentuat subiectiv. Mircea Tomuş are darul evocărilor unui timp şi ale unei colectivităţi, dându-ne pictura în ulei a mediilor rurale, dar şi urbane, de prin anii ’40-’70, cu puterea unei convingătoare obiectivări, tolstoiene, manzoniene, dar cu contextualizări şi intertextualizări moderne, şi căldura identificărilor biografice ori empatice. Tradus într-o limbă de circulaţie, romanul ar fi prizat la valoarea sa reală.