„Infernul sunt ceilalţi“, afirma, cu decenii în urmă, controversatul Sartre, o afirmaţie de lucru doar pe jumătate adevarată, ceilalţi pot fi şi instrumentele sau modul prin care ne salvăm, depinde de noi ce înţeles dăm infernului, dar, mai ales, purgatoriului terestru. Literatura română actuală a devenit, oare, un „infern“ al nechemaţilor ori un „purgatoriu“, o cale dureroasă de a accede la valorile imuabile, id est la „paradisul“ clasicilor? Ne zbatem, deocamdată, e clar, în infernul submediocrilor, al amatorismului cu pretenţii, paradisul borgesian al Bibliotecii ideale, alcătuit din cărţile exemplare, e încă departe. Eugen Negrici scrie, consecvent, despre Iluziile literaturii române, despre simulări, dedublări, inadecvări... Cam aspru, dar nu neadevărat, diagnosticul lui. Te cuprinde descurajarea, acum, nu recitind operele deceniilor comuniste, văzând pe ce firave coloane se sprijină majoritatea volumelor care apar, fără să aducă nimic nou şi valoros. E drept, scriitorii autentici nu lipsesc, vezi colecţiile Poliromului, sau noile edituri care publică poezie, Tracus Arte, pe lângă Cartea Românească etc., dar manufactura de toată mâna copleşeşte numeric cartea bună. La ce bun să mai scrii, dacă „infernul“ amatorilor de toate vârstele produce, la foc continuu, zgomotos şi redundant, maculatura zilelor noastre? Tirajele carţilor sunt tot mai mici, în schimb, numărul volumelor cu sau fără ISBN tot mai mare, o nouă Cântare a României, pe baze economice, nu ideologice, pare să renască în alte forme.

Lumea diletanţilor scrie, în neştire, indiferentă la ce-i în jur, model literar, străin sau local, tehnică a scrisului, exigenţă profesională, într-un vacarm general, unde melodiile vocilor memorabile răzbat greu în conştiinţa marelui public. Probabil că situaţia aceasta de ambiţ auctorial este un dat istoric al nostru, al românilor, ca politica, făcută neprofesionist, de vreme ce ne considerăm cu toţii talentaţi nevoie mare, de unde tabloul destul de confuz al literaturii de azi: în absenţa spiritului critic ferm, ordonator, tranşant-valorizator, lucid-axiologic, totul se năclăieşte iremediabil. Este infernul contemporan al subliteraturii produse de subautori. Amatorismul şi provincialismul agresiv proliferează fără limitele puse de bunul-simţ, în aceste condiţii aberante. Are dreptate Ana Blandiana, recent sărbătorită, când refuză „să-şi amestece numele“ cu cei nechemaţi, nu e orgoliu, ci onestitatea delimitării necesare, salutare, demne, de falsele voci lirice. Vina pentru amestecul nociv de valoare şi impostură o poartă, pe de o parte, editurile obscure, lipsite de consilieri profesionişti, pe de alta, autoiluzionarea pseudo-poetului sau prozatorului, ţâfna sa, boala autorlâcului. Avem ceea ce am încurajat, un climat de plictiseală amabilă, derutând, apoi alungând, cititorii, şi aşa puţini. Aproape fiecare localitate scoate o revistă literară cu banii forurilor locale, lucru pozitiv, ai spune, dar în fond păgubos, când literaţii locului îşi alcătuiesc o tablă de valori de-formată, din nume exclusiv provinciale. Apar monografii despre te miri cine, clasamente absurde ale pseudo-scriitorilor şi, mai ales, răbufniri polemice, inflamate, la adresa criticilor sau a poeţilor „de la centru“, favorizaţi, chipurile, de adresa din C.I. Dar Blaga nu a locuit în Capitală, Constant Tonegaru a fost închis de tânăr, Pavel Dan sau Ion Chinezu, Mircea Zaciu, Şerban Foarţă etc. sunt alte exemple că nu locul devine esenţial, ci omul care-l sfinţeşte.

Bieţi pseudo-autori, care produceţi doar imitaţii mincinoase ale talentului real (tartorul e „Tatăl minciunii“, se ştie de la Evanghelist), voi nu sunteţi nici măcar clone după adevăratele opere literare, ci doar nişte caricaturi jalnice, nişte sărmani semidocţi cu pretenţia recunoaşterii unanime. Diavolul are două arme, iluzia şi minciuna, pe ambele le foloseşte pentru a vă supune… Infernul promite inaccesibilul Paradis, trişeria trece drept o calitate preţioasă – talent, har, graţie artistică. Aceste iluzii maladive, bovarice, egotiste sunt întreţinute de un cerc de prieteni sau de colegi de cenaclu. Poezia nu mai e regina literaturii în lume, decât în cazuri extrem de rare, poate şi din pricina acestor neaveniţi care suprasolicită publicul. Dar „poezie“ se scrie la noi „în draci“, ce potrivită expresie a demonilor mărunţi, dar nesătui, care-i muncesc pe nechemaţi, poezia a ajuns la noi un sport naţional, practicat la oraşe şi sate, de la pensionari CAP la parlamentari. E drept, recentul laureat Nobel a fost un poet suedez. Dar unul autentic, nu un impostor.

Mă mir, în continuare, de tenacitatea orgolioasă, autoiluzorie, pe care o dovedesc versificatorii diletanţi, de a fi omologaţi, consacraţi, de a intra neapărat în Uniunea Scriitorilor. Vezi editorialul excelent al lui Al. Dobrescu din Însemnări ieşene (nr. 3, a.c.), despre tactica amatorului care vrea să parvină. Din pricini pecuniare, veţi zice (suplimentul la pensie), dar mai ales sociale, adaug. Totul mi se pare un fenomen similar cu cel al modei obţinerii doctoratului, de-acum câteva decenii (intră aici multe nume de politicieni), această osârdie a unor nepricepuţi de a părea pricepuţi. De ce se îndârjesc unii să devină autori recunoscuţi sau oameni cu aptitudini intelectuale deosebite, dacă nimic nu-i recomandă din interior, ca atare? Din nevoia de legitimitate profesională? Poate, mai degrabă, pentru a-şi demonstra lor înşile că nu s-au ratat? Din, mai ales, lipsa unui discernământ, din prea puţinul respect arătat cuvântului. Nu zicea Thomas Mann că un scriitor autentic este un ins care „scrie greu“, nu se repede să le ofere fructe verzi cititorilor? Poezia mai are ceva de spus doar dacă e flux ideatic şi tehnică, Amos Oz spunea cu simplitate „cuvintele care se potrivesc, care stau la locul lor, într-o frază, ele fac o carte“ (Convorbirea tv. cu Ştefănescu, de la Garantat 100%, 12 martie a.c.). Amatorismul e o boală a eului expandat, care nu ţine cont de reguli, care se pot deprinde (vezi grupajul dezbătând scrierea creatoare, predată în Universitate, din numerele 4, 5 ale revistei Steaua), reguli care fortifică intuiţia, talentul, bunul gust, nu le desfiinţează. Desigur, talentul e hotărâtor, în ultima instanţă, dar ca să depăşeşti un cod, o paradigmă, un canon, trebuie mai întâi să le cunoşti. Amatorul le ignoră, scriitorul le foloseşte cu inventivitate, ironie şi-şi impune sigiliul propriu din interior, iar ceara comună (aerul epocii, ideile vremii noastre) a topit-o, mai întâi, la temperaturi care permit imprimarea siglei sale stilistice, a peceţii individualizatoare.