Expoziţia pictorului George Mircea, tânăr cadru didactic la Academia Naţională de Arte din Bucureşti, un intelectual format temeinic sub îndrumarea lui Horia Bernea şi a lui Horia Paştina, apoi bursier la Roma, a adus figurativul grădinilor şi peisajelor marine mediteraneene la nivelul unui act contemplativ, unde vizibilul şi invizibilul sunt într-o relaţie misterioasă. Schiţele sale, înrămate, sugerînd etapele unui efort sistematic în vederea maturizării ideatice a actului artistic finindu-l, definindu-l, au completat tablourile în ulei, unde galbenul şi verdele crud, sau mai întunecat, ori violetul arborilor fumurii, „oraşul pădurii“, cum inspirat se numeşte o compoziţie amplă, devin semne ale cunoaşterii. La galeria cafenelei Piano Cazola, un loc în plin centru al Clujului vechi, renascentist, la doi paşi de casa lui Matias Corvin, amintitul spaţiu cultural-monden îndeamnă la dialog şi bună dispoziţie. Curatorul expoziţiei, Oana Cristea Grigorescu, apreciată comentatoare de artă la emisiunile de radio, sau în articole, filosoful Virgil Ciomoş, poetul Ion Mureşan, Petru Lucaci, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România, au găsit tonul potrivit pentru a ne prezenta lucrările lui George Mircea, toţi foarte atenţi la jocul dintre ascundere şi descoperire al frumuseţilor lumii vizibile. Nu vreau să rezum, sărăcind, discursurile celor patru vorbitori la vernisaj, intervenţii sobre toate, dar substanţiale, aflate în sintonie, despre calităţile picturale demonstrate de expozant, în această primă personală de la Cluj. Cert este că şi Virgil Ciomoş şi Ion Mureşan, nu mai puţin curatorul expoziţiei, Oana Cristea Grigorescu, ori Petru Lucaci, reprezentandu-i pe pictorii bucureşteni, care urmau să expună, a doua zi, la Muzeul de Artă, invitaţi de directorul acestuia, Călin Stegerean, au vorbit aplicat despre ceea ce se vede şi mai ales ceea ce se între-vede-zăreşte în pictura discretă, aparent „cuminte”, vezi lecţia lui Horea Paştina, pe care ne-o propune George Mircea, la care inefabilul picturii devine o marcă stilistică. Dialogul despre golul şi plinul limbajului, nu doar pictural, a continuat în dialogul dintre Virgil Ciomoş, un foarte atent ascultător al sunetelor de dincolo de experienţa comună, Oliv Mircea, care a punctat unele momente spirituale şi religioase ale insolitelor lui iniţiative culturale şi Ion Mureşan, fascinat şi el, desigur, de profunzimile limbajului poetic, limbaj născut miraculos între tăcerea reculeasă şi cuvintele rostite cu precauţie respectuoasă. Virgil Comoş ne-a delectat cu multe idei originale, unele fac parte din structura unui eseu despre limbaj, eseu solicitat de o cunoscută revistă franceză. Poezia se naşte, observa eseistul, în golul vorbirii, la mijlocul unei fraze întrerupte, sau la sfârşitul ei, oricum, în tăcerea „vorbitoare” a aşteptării revelaţiei, a Cuvântului. Niciodată, în condiţii de vacarm steril, agitaţie, cu atât mai puţin în volutele retorice ale limbajului convenţional. Inefabilul devine, astfel, un concept care reflectă, doar în mică măsură această umplere a unui gol, fecund prin aşteptare, unde se rosteşte o putere de dincolo de puterile noastre discursive-schematizante, acestea tranşând doar între afirmaţie şi negaţie. Un al treilea drum, cel al definiţiilor Fiinţei Divine se alege, în acest fel, deasupra contradictoriului, deasupra formulelor apofatice sau catafatice, unde Spiritul se revarsă abundent, unde asculţi Cuvântul, pe care-l cereau asceţii pustiei duhovnicilor cei mai pricepuţi. Totul aici este de un realism care se impune prin tăria lui copleşitoare.

„Privelişti şi sentimente“- note despre timp - este subtitlul expoziţiei lui George Mircea, precizare necesară acestui demers lucid şi coerent, care nu-şi îndepărtează însă emoţia şi senzaţia transformate în spectacolul unei lumi minunate în obişnuita sa existenţă. Nu mai puţin în lucrările expuse de pictor la Muzeul de Artă, pe teme religioase, unele de inspiraţie hispanică, vezi Mulţimea, Mielul mistic, Cavalerul-episcop etc., în cadrul amplei oferte artistice a Academiei naţionale de Artă - „Unart0202”, se pot identifica deschiderile spre o lume a formelor inefabile. Unde afinitatea cu alte nume de profesori bucureşteni, Horia Paştina, Mihai Sârbulescu, este evidentă. Prezenţa lui Mihai Oroveanu, a criticului Adrian Guţă, a rectorilor celor două Academii de Artă, din Capitală şi din Cluj, a studenţilor etc. au dat nivelul deosebit al evenimentului. Nu mai puţin diferenţele de stil dintre „ şcolile de pictură” respective, una mai experimental-deconstructivă, cealaltă mai echilibrat-clasică, iar George Mircea se situează chiar ca posibil liant între cele două orientări.