Cine nu vrea să lase în urma lui ceva demn de laudă, semnele trecerii sale prin lume? Cel mai adesea, scriitorii se bucură, antum şi, mai ales, postum, de faimă, memoria unei societăţi sau memoria mai multor generaţii păstrează operele literare şi numele autorilor, ca pe o necesară şi vie referinţă culturală. Apoi, artiştii plastici, sculptorii, îndeosebi, pictorii, dar nu mai puţin arhitecţii aspiră, pe bună dreptate, la această înscriere perenă în memoria unei colectivităţi. Un om modest, dar tenace, arhitect cunoscut nu doar în ţară, Ion Arboreanu, bucovinean de origine, are mai multe proiecte care-i asigură acest statut de om care a înfăptuit ceva memorabil, într-o viaţă de om: planurile la peste o sută de biserici, de diferite confesiuni, greco-catolice, ortodoxe, monumente dedicate ostaşilor români, capele şi oratorii, troiţe, monumente funerare, toate considerate drept expresia matură a unui veritabil profesionist, unul pentru care exigenţa devine literă de lege, indiferent de cerinţele comanditarului. Despre clădirile istorice, bisericile, pieţele şi palatele civile sau religioase ale marilor capitale vorbim adesea admirativ, dar nepomenind de multe ori numele celor care le-au imaginat vizionar, sau vorbim prea rar, despre ei, în afara oamenilor de specialitate, desigur, sau a turistului instruit şi informat în prealabil. O anumită uitare tinde să acopere, integral ori parţial, numele autorului respectiv. Cu excepţiile de rigoare, uităm cine a izvodit statuia sau biserica pe lângă care trecem, cine a imaginat palatul baroc, unde intrăm curioşi…. Este o uitare nedreaptă, bineînţeles, pe care o aplicăm şi noi autorilor unor construcţii validate de timp, multe nu doar de bun gust, funcţionale şi moderne, dar absolut remarcabile şi indispensabile ritmului cotidian, ambianţei noaste citadine, fără de care mare parte din viaţa noastră ar fi nu doar mai saracă, estetic, spiritual, dar fără de care chiar semnele civilizaţiei europene ar lipsi. La Ion Arboreanu nu originalitatea cu orice preţ predomină, ci armonia dintre profan şi sacru, formele consacrate de arta bizantină, reinterpretate cu o anume cuminţenie devotată, dar nu imitate, servil. Pe de altă parte, găsim şi ingeniozitatea unor soluţii originale, contemporane, acolo, mai ales, unde pe o suprafaţă limitată, dată de situaţia din teren, se vor înălţa pe verticală, impresionante lăcaşuri de cult, vezi biserica din Someşeni, Cluj, cele din Bistriţa-Năsăud, dar şi ansamblul arhitectonic din Cimitirul militar din Cluj, unde este cinstită memoria eroilor neamului. Putem vorbi de un stil in cazul arhitectului transilvan cu amintitele rădăcini sucevene? Cred că da, unul cu tentă personală, în cadrul unei concepţii clasicizante, neobizantine, unde e detectabilă preferinţa lui pentru spaţiile de cult aerisite, simplificate, preponderent funcţionale, orientate spre luminozitate, nu spre penumbre misterioase, o invitaţie, în fond, la exultanţă, la bucuria de a fi o creatură ocrotită de iubirea iradiantă a Creatorului. Lumina şi misterul unei biserici se completează, astfel, cu ceva îndepărtat sudic, balcanic şi parcă, dacă nu greşesc, mediteranean, totodată, ecourile greceşti şi latine conlucrează spornic. Ceva elementar şi simplu ordonează proiectele arhitecturale semnate de Ion Arboreanu, nimic complicat sau pretenţios nu atinge acest elan constructiv, care se împlineşte firesc. Munca omului care visează forma ideală a unei structuri, nebuloasa, limpezindu-se treptat, a construcţiei, nu le ghiceşti desigur în aceste înfăţişări echilibrate, totul a fost deplin decantat. Lumina zilei, care pătrunde prin ferestrele de sus ale bisericii, are blândeţe. În naos, stai ca într-un golf, unde apa mării e de un calm ireal.

Cuvintele de preţuire pentru arhitectul Ion Arboreanu nu au lipsit, de la mitropolitul Bartolomeu Anania (care l-a însărcinat să proiecteze biserica mănăstirii din Feleacu, o veche ctitorie a lui Ştefan cel Mare, cum ştim cu toţii, dar şi alte lăcaşuri religioase) la episcopul greco-catolic Florentin Crihalmeanu, care a aprobat multe construcţii religioase ale arhitectului clujean. De asemenea, preşedinţi ai unor organizaţii obşteşti, precum ,,Cultul eroilor“ etc. au preţuit munca lui Arboreanu. ,,Arhitectul catolic al lui Bartolomeu“, cum titra o ziaristă, are o biserică la Rîmnicu Vîlcea, altele în Sălaj, apoi proiecte pentru comunităţile româneşti din Spania, Franţa etc., un adevărat spirit ecumenic animă eforturile arhitectului. Multe alte propuneri ale lui, fie din ţară, fie din străinătate, îşi aşteaptă rândul ca să se înfiripe, trecând de pe ecranul computerului în realitatea imediată. Şi totuşi, o mai meritată apreciere socială poate i s-ar cuveni omului acesta harnic şi inventiv, care a făcut ceva demn de ţinut minte, ceva care va rămâne în memoria noastră culturală. Există atâtea moduri de a-i arăta unui om, unui veritabil ,,homo faber“ că a construi, cum o face el, nu e dat oricui, că a fi arhitect este şi o vocaţie, nu doar o meserie.