1. Un model moral, fără doar şi poate, perceput ca atare de literatura română, dar şi de cititorii străini, Jurnalul fericirii, tradus în italiană şi franceză, are ecouri binemeritate... Însă care
i-ar fi specificul, partea sa de originalitate inconfundabilă? Aşa cum reiese din mărturiile unor contemporani, dar şi din Jurnalul fericirii, sau din alte scrieri, N. Steinhardt ni se prezintă drept un tânăr educat, binecrescut, manierat, vieţuind pe o linie de căutări religioase, dar care devine, după botez, una decisiv-creştină, deplin asumată şi manifestată. Intrat în puşcărie, între 1959-1964, pentru a-şi păstra conştiinţa curată, pentru a nu se încărca sufleteşte cu păcatul acuzării aproapelui şi al colaborării cu dictatura comunistă, un gest curajos, impulsionat de tatăl autorului, fostul literat, unul monden, ironic, ludic, devine o conştiinţă morală. Şi aceasta în deceniile nenorocite ale comunismului agonic, în totalitarism.

„Dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic şi preocupat de literaturile străine, să devină un autentic homo religiosus, şi, nu mai puţin important, să descopere constantele unei spiritualităţi româneşti, pe care odată ieşit din închisoare le-a cinstit cu verbul şi verva lui inimitabile“ – îl definea, prin prisma Jurnalui…, Virgil Ierunca. Steinhardt dobândeşte treptat siguranţa adevăratului creştin, cel care desparte rezolut răul de bine, are, cu o altă expresie, „darul deosebirii duhurilor“, adică putere de discernământ, mai mult, este convins că substanţa comportamentului omului creştin constă în afirmaţia sf. Iacob: „credinţa fără fapte e moartă“.

2. Aşadar, o credinţă vie, operantă, nu o lecţie de teologie morală predată celorlalţi, stă la baza modelului moral al lui Steinhardt. „Trag două concluzii – scrie el chiar la începutul Jurnalului… – Întâi adevăratele temeiuri ale credinţei creştine – absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit şi cu pricepere şi când răsplăteşte şi când pedepseşte“. Rugăciunea şi meditaţia, desigur, acestea în primul rând, meditaţia, contemplaţia, dar şi acţiunea, concreteţea gestului creştinesc dus până la capăt. Sau aproape, capătul e crucificarea, persecuţia, învinuirea pe nedrept. Răspunsul creştinului este, cum ştim, suferinţa oferită Domnului şi împărtăşită cu ceilalţi, generozitatea, simplitatea, iubirea. Iubirea ca în „definiţia“ lui Dumnezeu a Sf. Ioan Evanghelistul… Codul comportamental al apostolului Pavel, aşa cum ni-l detaliază Faptele Apostolilor sau Epistolele. Sau radicalitatea Fericirilor, paradoxul prin care ne eliberăm de eul nostru egoist, îngust. Să-l comparăm, de ce nu, pe Steinhardt, moralistul discret, cu unii autori, tot din aceeaşi categorie de filosofi-literaţi, nu filosofi cu sistem. De pildă, cu Albert Camus, contemporan oarecum cu Steinhardt. Algerianul are în biografia sa spirituală acelaşi nobil instinct moral, aş zice, capacitatea de a formula cu sinceritate o replică imediată nedreptăţii sociale, privării omului de demnitatea dată de Creator, dar la Camus avem de a face cu o morală strict laică, există în romanele, eseurile, sau în articolele lui de atitudine civică, un eroism fără transcendenţă, o limitare a gesturilor salvatoare în stricte coordonate etice umane, un efort de Sisif de-a răzbi, de unul singur, spre înălţimile morale. Steinhardt ar fi fost, poate, doar un asemenea reper etic laic, pentru noi, dacă experienţa închisorii şi botezul nui-ar fi fost date ca etape ale unui destin asumat cu vrednicie. Nimic nu pare să-l apropie de intransigenţa resentimentară a unui Adrian Marino, deţinut politic şi acesta, dar mărturisind dezamăgitor de plat: „Mie Iisus nu mi-a intrat în celulă“, parafrazând sceptic binecunoscuta poezie a lui Radu Gyr. Cât despre Cioran, totul îl desparte de fiul părintelui ortodox din Răşinari, înţelepciunii nebune a exilatului de la Paris i se opune, cu dragoste însă, înţelepciunea cuminte a monahului de la Rohia. Despre asemănarea şi deosebirile „şcolilor“ de la Păltiniş, respectiv, Rohia am scris văzând poate prea abrupt, tranşant două modele paideice opuse. De altfel, în articolul „Catarii de la Păltiniş“, N.Steinhardt însuşi se delimita de o anumită atitudine elitistă a discipolilor lui Noica. Cert este că „Şcoala de la Rohia“ a lucrat în profunzimea conştiinţelor tinere în deceniile opt, nouă, chiar dacă mai puţin spectaculos decât cea sibiană, a educat o mulţime de căutători ai adevărului, din diverse clase sociale, în spiritul moralei creştine, într-o lume a eticii comuniste, etică de tip terestru-ideologic, care punea între paranteze religia, tolera, e drept, credinţa, creştinismul, dar nu făcea din Cristos „piatra din capul unghiului“, aşa cum se cere unei adevărate morale creştine. Cristocentrismul era cheia înţelegerii lumii şi a istoriei, pentru Steinhardt şi ucenicii săi, Ioan Pintea, Virgil Ciomoş, Mirce Oliv etc.

3. Printre scriitorii români ai deceniilor 8, 9, călugărul de la Rohia se bucura de o simpatie unanimă, nu am auzit pe nimeni să-i conteste talentul, cultura sau simţul etic. Dacă îmi amintesc bine, doar o rezervă elegant exprimată critic a venit dinspre Monica Lovinescu, nemulţumită de monografia cam exaltantă spunea ea, dedicată lui Geo Bogza, un om al establishmentului literar, cum spunea exegeta de la Europa liberă, pete procomuniste prea numeroase, colaboraţionism cu un regim represiv etc. Desigur, cenzura îl urmărea foarte atent pe temerarul scriitor care nu se sfia să aprecieze fibra morală la un autor, viziunea metafizică, nu estetismul, sau succesul literar al unui scriitor. Scria despre volumele de poezie ale tinerilor, apreciind, cu o autoritate conferită nu de instituţii, ci de harul lui, manifestat printr-o rară intuiţie valorizantă, grăuntele preţios de talent genuin. Conta în aprecierea unui autor sinceritatea, elanul religios, sentimentul prezenţei divinităţii, puritatea adolescentină într-o lume a adulţilor tot mai blazaţi şi conformişti. Steinhardt era în epocă o voce ascultată, un intelectual interbelic din categoria lui Blaga sau Noica. De ultimul îl despărţea foarte puţin, „dar acel puţin taie ca sabia“, ca să-l cităm pe poetul Mario Luzi. Scena confruntării, tăcute, altfel decât şi-o pregătise mental Steinhardt, derulată în faţa anchetatorilor, e grăitoare pentru diferenţa dintre cele două caractere, dintre cei doi intelectuali. „Şeful [lotului] vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat, care evocă un lung şi dureros dresaj“. Credinţa tare că Providenţa, Pronia, ordonează totul, istorie a umanităţii sau istorie individuală, este hotărâtoare la Steinhardt, inteligenţa şi raţionalitatea, care nu exclud paradoxul, au acelaşi rol la filosoful care a scris Despre demnitatea Europei. Dumnezeu este Creatorul, omul – lutul, modelat de mâinile Lui, nu invers. Intuiţia strălucită, totalizatoare, a filosofului Constantin Noica, potrivit căreia spiritul Conciliilor ecumenice a structurat identitatea europeană de început, vine din apropierea de modul de a gândi teologic al lui Nicolae Steinhardt. Astăzi, Jurnalul fericirii îşi păstrează frumuseţea morală si valoarea literară, uimitoare, pentru că se înscrie într-o durată miraculoasă, dincolo de estetism sau raţionalisme constructive, ambele de stimat, necesare, dar nu suficiente pentru a nu se oxida, treptat. Modelul moral steinhardt-ian are ceva care ţine de har, nu de excelenţa laică.

Să-l vedem corect pe Steinhardt afin unui Chesterton prin suculenţa mărturisirilor sale de creştin, în secolul al XX-lea, printr-un umor intelectual fin, prin bucuria trăirilor. La centenar, Nicolae Steinhardt se dovedeşte de o stringentă actualitate, numeroasele articole omagiale sau monografia lui George Ardeleanu sunt argumente solide.