Două volume masive de biografii literare sau dacă vreţi, de autoficţiune, unul semnat de prozatorul german Günter Grass, laureat Nobel, Decojind ceapa, traducere de Victor Scoradeţ, la Polirom, colecţia confesiuni, celălalt al lui Amos Oz, viitor laureat Nobel, sunt sigur, Poveste despre dragoste şi întuneric, traducere de Dana Ligia-Ilin, la Humanitas fiction, se impun de departe printre lucrările de acest gen, prin sinceritatea totală, tonul de caldă umanitate, modestia relatării unor destine neobişnuite.

Scriitorul german reface etapele copilăriei sale, una plină de privaţiuni, ca la Amoz Oz. Descrierea locuinţei strâmte a familiei Grass, din Danzigul cuprins de nebunia războiului, atmosfera domestic- apăsătoare o reîntâlnim, aproape identică, la Amos Oz, încă din prima frază a cărţii lui. ,,M-am născut şi am crescut într-un apartament micuţ, cu tavanul scund, aflat la parter’’. Iată-l pe Grass: ,, Copilăriei mele i s-a pus capăt într-un spaţiu strâmt şi înghesuit, atunci când în mai multe locuri deodată a izbucnit războiul.’’

Evadarea din aceste locuri sufocante, umede, situate la demi-subsol, apare ca o soluţie firească pentru cei doi. Adolescentul german dornic de independenţă, Grass, se va înrola într-o formaţie militară, voluntar, sedus de propaganda hitleristă, Amos, mai chibzuit, va lucra într-un chibuţ, tot voluntar. Entuziasmul vârstelor, dorinţa amândurora de a fi utili unei colectivităţi ar fi comparabile, dar soluţiile alese sunt total opuse. Una este alegerea greşită a lui Günter, pentru a participa la război, spre finalul lui inevitabil, deci pentru distrugere, alta este alegerea, corectă, a evreului Amos pentru construcţia noului Israel. De o parte, seducţia otrăvită a discursurilor propagandei Reichului şi experienţa dură a unui război, lipsit de orice eroism, de alta, elogiul tinerilor care, în locurile aride şi pustii din Galileea, Sharon sau în Văi, trec probele unui eroism cotidian.

Figura maternă, la ambii autori, este apoi dominantă, formatoare a caracterului, tatăl are, la cei doi viitori scriitori, aceeaşi fire mai slabă, mai puţin înţelegătoare faţă de cea a mamei. La amândoi, altă notă comună, mama dispare prima, cancerul sau sinuciderea îi lasă pe fii fără sprijin moral, grăbind, la Amos, maturizarea. Casa plină de cărţi din Israelul lui Amos, bunicii cultivaţi, tatăl-vorbitor a şaptezprezece limbi, are un mai modest corespondent în biblioteca mamei lui Günter. Ultimul demonstrează, de timpuriu, o pasiune rară de colecţionar al imaginilor din cutiile de ţigări, imagini după tablouri clasice celebre . Amos e atras de timpuriu de magia cuvintelor, pe când germanul pare un vizual, prin excelenţă, va deveni un sculptor priceput, un desenator iscusit, la care deschiderea stăvilarelor cuvintelor e mai târzie.

Ambii îşi consideră memoria drept un zăcământ de aur nevăzut, drept principala lor bogăţie sufletească. Memoria – o ceapă decojită lent, care-şi arată secretele, te face să lăcrimezi, provoacă regrete, căinţă. Aceasta-i metafora întregului proces de severă rememorare, pe un ton democratic, chiar brutal, tipic stilului practicat de Grass. Sau, o imagine mai blândă, chihlimbarul baltic are rolul de a păstra în el fapte, persoanaje, printre care arhetipalul caporal, care se descurcă în orice situaţie, prieteni, meşteri pietrari, familia, sau clădiri, locuri, gesturi de demult. Aceasta-i lumea care nu moare decât dacă o uităm.

Multe amintiri sunt pentru ambii adolescenţi relativ ruşinoase, dar declarate fără false pudori, obsesiile erotice, mărturisirea luptei cu viciul biblic al lui Onan, apoi, farmecul iniţierii de către o figură feminină mai matură, în tainele iubirii reale, care figură se învăluie într-un abur delicat, în pofida anilor care au trecut. Puncte luminoase ale trecutului la amândoi prozatorii. Memoria, care e mai precisă, consideră naratorul german, faţă de amintirea, mai subiectivă, lucrează necontenit la retrăirea unui timp care se reactualizează, devine viu, concret, pare aproape unui film derulat cu pauze pentru autocomentarii. De fapt, e un fel transfer de la realitate la ficţiune, sau, mai bine zis, la autoficţiune, la autoreferenţialitate. Pentru că au ceva esenţial de spus, vocile celor doi, diferite ca tonalitate, una mai abrupt-violentă, cea a lui Grass, desigur, cealaltă mai rafinat-livescă, cea a lui Oz, le ascultăm cu emoţie şi încredere în adevărul spus de ei. Un german care-şi face un serios examen de conştiinţă, un evreu care ne introduce în meandrele sufletului evreiesc modern ne-au dat, în ciuda opţiunilor lor politice opuse, o lecţie despre om. Două cărţi ale timpului nostru, de unde afli cum am fost secolul trecut, cum suntem, cum poate vom fi.