1.

Primãvara vine mai repede la Roma. Sau poate nici nu a fost vorba de iarnã, aici, pe Gianicolo, deasupra Urbei. Iarba e de un verde lucios, fraged, frunzele mãslinilor sunt mai închise, e drept, dar tari, palmierii neschimbaþi. La sãlbatica Villa Pamphili, la câteva minute de casa mea de oaspete timp de douã sãptãmâni, vãd o pajiºte cu margarete mici, apoi alta cu pãpãdii...

Dacã ai coborî spre sud, sud-est, de la statuia lui Garibaldi, care dominã înãlþimea (statuie ecvestrã, impozantã, la o staþie de 115 de colegiu) ai ajunge în câteva minute în arhaicul, popularul cartier Trastevere. Dacã ai descinde invers, ai ajunge dupã o inevitabilã oprire sã admiri cupolele, pieþele cu fântâni, Corso Vittorio Emanuele, de sus, la coloanele berniniene ºi Basilica San Pietro.

Dar n-am venit sã fac turism cultural, cercetez la Colegiul Pontifical Pio Romeno, de pe Passegiata del Gianicolo, documente ale exilului literar românesc. Prin bunãvoinþa rectorului acestei instituþii, pãrintele Mihai Frãþilã, mi se aduc trei mape mari, maron, numerotate I,II,III, cuprinzând arhiva Mircea Popescu. Descopãr cã a existat o lume româneascã extrem de fecundã cultural, la Colegiul de aici, unde ºi-a avut sediul Societatea Academicã Românã, înfiinþatã în 1957, de un grup de intelectuali de prima mânã, din exil, societate avându-l preºedinte pe monseniorul Octavian Bârlea, iar secretar pe amintitul italienist, eseist, profesor regretatul Mircea Popescu. Alþi secretari-membri de vazã ai comunitãþii româneºti: Alex. Gregorian, secretar general, Teodor Onciulescu, care se va ocupa de contabilitatea instituþiei; Ion Popinceanu, N.A. Gheorghiu, Gheorghe Caragaþã sunt cenzori financiari. Academia are patru secþii.

Nicio legãturã evident cu Societatea postdecembristã, care poartã acelaºi nume. Aºadar, pe Gianicolo, la colegiul românesc, intelectualitatea liberã contrapune Academiei reformate, ideologizate, din þara acum turcitã, cum se exprimã curent unul dintre membrii acestui for academic alternativ, alte principii, alte credinþe, alte idealuri, cele autentice, nobile, ale ºtiinþei riguroase, nepolitizate, ale artei nedeformate de tezisme. Despre membri, istoria acestui for, altele gãsim la Florin Manolescu, în cunoscuta «Enciclopedie a exilului literar românesc».

Deschid prima mapã, cu atenþia cuvenitã unor mãrturii ce vin de acum o jumãtate de secol, un praf fin se revarsã din paginile de scrisori cu antet, unele dactilografiate, altele scrise de mânã, caligrafia e elegant personalizatã, semeaþã la Eugen Lozovan sau lunecã spre o linie prelungitã la Mircea Eliade, are exasperãri torturante la lingvistul italian Bonfante, devine aproape un scris minuscul–indescifrabil, absorbit de neantul foii albe, la Virgil Ierunca. Sute de pagini scrise pe hârtie cândva albã, acum decoloratã. Procese verbale ale Congreselor SAR, adrese oficiale, corespondenþa cu, sau de la Monseniorul Octavian Bârlea, recunoscut de toþi drept coordonatorul ideatic al acestei regãsiri de sine a exilului românesc cultural. Dar lucrul cel mai emoþionant este naºterea unei publicaþii literare a desþãraþilor, patronatã de Societatea Academicã Românã, ce-ºi avea laboratorul, redacþia într-unul dintre apartamentele din apropierea celui unde rãsfoiesc eu acum mapa cu primele documente. Revista Scriitorilor Români, titlu nu lipsit de orgoliu, id est a adevãraþilor scriitori români, prinde corp sub ochii mei din scrisorile trimise de Mircea Popescu, Monsenior, colaboratori. Ideea revistei se coace la Congresul Academiei, din 1959, de la Strasbourg, un moment important al coeziunii, solidaritãþii exilului, prezident N.I. Herescu, ex-preºedintele, ne amintim, al Societãþii Scriitorilor Români, în alte vremuri, o idee a continuitãþii culturale, deci nu lipseºte, de redactare se ocupã Mircea Popescu, care va deveni punctul de referinþã al publicaþiei, secretar general, Vintilã Horia, Virgil Ierunca. Structura o menþioneazã ºi Florin Manolescu, eu o constat, pe viu, o parte a creaþiei, una de comentarii critico-literare, «Negru pe alb». Formatul grafica, cu desene de Eugen Drãguþescu, majoritatea, cu colaborarea plasticienei Aurelia Batalli, aminteºte de «Gândirea». Prin bunãvoinþa unui tânãr teolog, Andrei Mãrcuº, citesc numerele revistei amintite, ce au apãrut din 1962 pânã în 1990. Mircea Popescu se stinge prematur, dupã o boalã de inimã în 1975. Monseniorul moare anul trecut. Redactor la ultimele numere figureazã Titu Popescu. Sediul SAR e din 1970, la München, prin 84 l-am cunoscut pe Monsenior, dar nu am cunoscut amploarea rolului sãu de factor coagulant al exilului, în jurul celor douã active expresii cultural-spirituale.

Vocile celor resuscitaþi de scrisori le visez la propriu în prima noapte, camera se umple himeric de umbrele celor duºi pe rând, dar prezenþi în articolele tipãrite de revistã, sau în epistole cu caracter personal, în sobrele pe atunci, chiar de sãrbãtori, cartoline, urãri de Crãciun, sau de Paºte. Ori în caiete de socoteli, în listele de participanþi la simpozioanele congreselor anuale ale SAR, în rugãminþile cererilor de confirmare a primirii unor articole etc. Lumina dusã a unor umbre se proiecteazã în spaþiul biroului de lucru, chemate de lampa de masã de modã veche aprinsã. Cum se face ziuã, încep mierlele, sunt trei la geamurile dinspre curte, stau pe cimentul zidului, sau în tufiºul des, apoi, mai târziu, þipã pescãruºii. Marea e aproape, doar. Iar umbrele celor din scrisori dispar, ca sã revinã, poate, a doua zi.