Surpriza alegerii cardinalului argentinian Jorge Maria Bergoglio ca Suveran Pontif nu a fost egalată decât de simpatia spontană care l-a înconjurat încă de la început. Primele cuvinte cu care el s-a adresat mulţimii, de la loggia bazilicii San Pietro, i-au cucerit spontan pe miile de credincioşi catolici. Au urmat gesturile de o mare simplitate evanghelică, declaraţiile sale dorind ,,Biserică săracă pentru cei săraci’’, omiliile, predicile, diferitele intervenţii surprinzătoare, conferinţa de presă. Cum s-a observat, numele ales de noul Papă conţine un întreg program teologico-social. Francisc de Assisi concentrează în silabele numelelui său umilinţa voluntară de a fi sărac, de dragul Domnului, cel care a fost sărac, iubitor de cei aflaţi, social, la periferie. Un program hristocentric, înainte de a fi unul de minorit, chiar dacă Papa aparţine ordinului iezuit. ,,Il sudario non ha tasche’’, aminteşte Papa un proverb aflat de la bunica sa, italianca din nord. Despre periferii, margini, extreme vorbeşte adesea noul Papă, socotind că adevărul nu se află doar în centrul de putere, oricare ar fi aceasta, ci şi, mai ales, în zonele marginale. Adevărat om al secolului al XXI-lea, Papa Francisc reabilitează ,,secundarul’’, cum teoretiza un critic român dela o universitate catolică americană, Virgil Nemoianu, că ar fi marca zilelor noastre. ,,Secundarul’’ este alternativa la orice absolutizare a puterii simbolice sau politice. ,,Secundarul’’, sau periferia, cum spune episcopul Romei (titlul preferat, se pare de cel recent înscăunat pe scaunul lui Petru), ştim că ,,hrăneşte’’, de fapt, centrul, îi oferă noi soluţii, îl întinereşte, practic, îl împrospătează, furnizându-i energii tinere. Desigur, nucleul dogmatic rămâne ferm, schimbarea aparţine formelor, nu adevărurilor de credinţă. Dar ceva exploziv apare sau reapare pe scena catolicismului, prin fostul cardinal argentinian, regăsirea fervorii populare, a familiarităţii primelor secole creştine, un aer de mare fraternitate a veacului. Toate acestea par a renaşte acum, se pare, trezite la o nouă viaţă, la o refacere din temelii a Bisericii occidentale, graţie latino-americanului Francesco. Papa, care a cunoscut cartierele sărmane ale Buenos Aires-ului, favelas, şi-a gătit uneori singur, a călătorit frecvent cu autobuzul, a locuit într-un simplu apartament, a spălat picioarele adolescenţilor bolnavi, în Sâmbăta Mare, este credibil când spune că autoritatea ne-o conferă slujirea Domnului şi a celorlalţi, în numele lui. ,,A ocroti’’ este un alt verb emblematic al Papei. Lecţia de umilinţă de bună-voie a sfântului din secolul al XIII-lea, bogat devenit sărac, devine exemplară, tocmai pentru că vorbele sale sunt urmate de fapte, sau invers, dar niciodată, până acum, contrazicându-se.

Analişti sau ziarişti de la principalele publicaţii italiene, sau comentatori de la RAI, au observat modul cum îşi construieşte, clar şi direct, predicile, adesea după o schemă ternară. De pildă, una dintre primele predici se bazează pe trei verbe dinamice, ,,a merge’’, ,,a construi’’, ,,a mărturisi’’; pe ele, ca pe trei piloni, stă greutatea acestui mesaj al Papei către contemporanii lui. A merge însemnând dinamismul acţiunilor concrete în folosul semenilor, a construi implică efortul de a edifica umanitatea, Biserica, propriul suflet, devenind, deci, datoria fiecăruia de a face lucruri durabile, a mărturisi este recunoaşterea lui Cristos drept Creatorul universului şi Proniatorul acţiunilor noastre modeste, dar necesare. Nimic nu pare a suna strict confesional în predicile Papei Francesco. Ca să nu mai spunem că simbolicul nume ales, Francisc (de Assisi), este cel mai apropiat de spiritualitatea răsăriteană, deasupra diferenţelor teologice şi ritualice, care-i mai despart pe catolici de ortodocşi. Francisc din Assisi, prin exemplul lui, a avut, are o rezonanţă universală de timpuriu, sanctificat la scurt timp după mutarea sa la cer. Actualul Suveran Pontif se bucură de o iubire spontană. Printre primele ,,cauze de beatificare’’ aprobate, recunoscute de Papa Francesco se află un român, un eroic mărturisitor al credinţei creştine în condiţii de teroare comunist-atee, în 1954, monseniorul Vladimir Ghica, os domnesc, predicator în Franţa, nu doar la noi, autor de meditaţii religioase, de spital pentru săraci. După Ieremia Valahul, declarat fericit în 1983, un român, n.1557, devenit franciscan capucin la Neapole, acum, avem în calendarul catolic un alt nume din părţile noastre. Prin Papa Francesco. Dosarul cauzei a fost introdus , mai demult, de un un preot al Arhidiecezei de Bucureşti, om de o mare cădură sufletească, fost redactor la Actualitatea creştină, Francisc Ungureanu, cu care am călătorit la Padova Sfântului Anton, un franciscan şi el, de origine portugheză.