O carte revelatoare, în multe sensuri, a apărut, spre finele anului trecut, la editura Humanitas, semnată de Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare. Întâi de toate, trebuie remarcată textura ideatică densă, poeta despre care vorbim cu preţuire, din 1964 (anul debutului în volum) încoace, fiind una dintre vocile lirice originale în cadrul generaţiei ’60, impunându-se, nu fără dificultăţi, tocmai printr-o poezie a ideilor. Ar fi prima revelaţie a cărţii, originala textură a ideilor. A doua, modul cum se poate preface, prin lucrarea Proniei, răul în bine. A treia, în fine, revelaţia demnităţii discrete a unor anonimi şi micimea sufletească a unor celebrităţi politice. În ce priveşte prima revelaţie, procesul creator este unul dintre cele mai delicate şi dificile, dacă ne gândim că, de la Panait Cerna, poezia care mizează pe idei, fie ele şi lirice, nu prea a avut susţinerea dorită printre cititori sau critici. Cu excepţia unui Ion Barbu, eventual, Alexandru Philippide. Ana Blandiana a pornit, de la debut, cu acest dar al translării miraculoase a ideilor în poezie, sau cu dubla lor naştere, într-un mod direct, convingător, ardent, cam în felul în care o face Wiszlawa Szimborska, poeta poloneză laureată a premiului Nobel. Cam aceasta e familia de spirite, cam acesta e stilul, ambele însemnând directeţe, simplitate, empatie, implicare civică, ecou social. Acesta e, poate, şi nivelul artistic, aşa cum e comparabilă, cred, rezonanţa majoră a poetei, popularitatea sa printre cititori (nu neapărat literaţi, aceştia, unii dintre ei, bănuiţi de gelozie). Un fapt pe care autoarea recentelor confesiuni ne-egotiste îl preţuieşte, cum ne spune, mai mult decât analizele subiective ale unor critici profesionişti, unde ego-ul comentatorului se manifestă prea evident, iar textul poetic devine doar un pretext pentru speculaţii. Iată, un prim motiv de despărţire amiabilă de mulţi colegi de generaţie, motiv mărturisit în volumul despre care scriem, nu cel definitoriu însă. Cel important este instransigenţa etică a poetei în relaţiile cu ceilalţi, de la scriitori, oameni politici, la interlocutori de moment, frica de a fi folosit numele ei în tranzacţii politice, sau în diverse compromisuri, de a fi manipulată, deci, de prieteni sau de duşmani. Cartea Anei Blandiana este o meditaţie mustind de idei originale, un „tratat” pornind de la experienţa sa, dar de la idei spre fapte, avertizându-ne cum să ne ferim de insidioasele manipulări ale eului nostru moral. Poeta apare mereu ca un decident etic incomod, un spin în ochii celor care sunt dispuşi la cedări şi la obţinerea unor avantaje prin manipulare. Cum se defineşte ea singură, Ana Blandiana este nu doar o persoană „serioasă”, dar e şi austeră, are un fel de conştiinţă mereu trează, una „care vede idei”, dar şi posibilitatea maculării lor, după modelul ei din tinereţe, un personaj al dramaturgului Camil Petrescu. Un ghid moral pentru români, aşa ne-o arată poemele unei vieţi, dar şi prozele sau eseurile, ori tabletele sale, unele publicate săptămânal în Contemporanul, apoi în România literară, înainte de ’89. Toată povestea acestor înfrângeri din partea cenzurii (interdicţiile de publicare, cunoscutele întreruperi impuse, mai apoi), relatate în carte, vor fi urmate miraculos de victorii. Poeta are tăria să nu se lase manipulată şi câştigă bătălia cu odioasa cenzură. Apariţia celui de al doilea volum, cu poeziile iniţial eliminate, reintroduse, premiul Herder, tipărirea prozelor din volumul Proiecte de trecut, 1982, pagina de poezii incendiare din Amfiteatru etc. sunt biruinţe împotriva oricăror speranţe. Intervenţii ale unui factor misterios, suprauman. Patosul civic de după ’89, implicarea generoasă în acţiunile Alianţei Civice (cu unele episoade tulburi privind constituirea partidului cu nume identic), fondarea Academiei Civice, în fine, înfiinţarea, împreună cu devotatul Romulus Rusan, a Memorialului de la Sighet, toate sunt victorii morale, în primul rând, nu doar împlinirea unor datorii sociale... Paginile Tratatului… le analizează pe toate, fără părtinire sau resentimente. Aşadar, aserţiunile poetei au mereu acoperirea în faptele unei existenţe coerente, unde sunt exemplare demnitatea şi, deci, altitudinea morală. De nimic nu se teme Ana Blandiana, am zice, în afară de folosirea numelui său, în scopuri impure. „Angelismul”, de care o acuzase Al. Paleologu, nu e lipsă de realism, ci sete de idealitate, pornind de la real, cam ca la Simone Weil.

Dacă simţul dreptăţii o defineşte, cum ne dăm seama din aceste pagini, dar şi din actele sale civice binecunoscute, simţul proprietăţi îi provoacă deseori probleme de conştiinţă. Deprinsă, de comun acord cu Romulus Rusan, să nu cedeze la ofertele ambigue, la invitaţiile puterii politice, Ana Blandiana are mândria de a deţine o mare bogăţie interioară în modestia pretenţiilor ei materiale. Abia spre maturitate, casa de la Comana, un refugiu pentru scris, de fapt, sau moştenirea din partea bunicilor, din Banat, acceptată cu greutate, îi mai temperează reţinerile. Convingerea sa e că noi, asemeni franciscanilor, nu trebuie să deţinem bunuri temporale, dar le putem folosi cu grijă (de a nu ne domina) şi recunoştinţă, considerându-le daruri ale Domnului, daruri pe care nu le putem refuza. Citind cartea, descoperi un mod rar de a concepe literatura, azi, ca pe depunerea unor voturi monahale. Vocea conştiinţei, sărăcia de bunăvoie şi puritatea intenţiilor şi acţiunilor sunt cele trei noduri ale unei rase invizibile. Consceventă cu educaţia religioasă primită de la tatăl ei, un vrednic preot ortodox, la Oradea, cu exemplul mamei, al bunicilor, Ana Blandiana se afirmă împotriva tuturor piedicilor şi manipulărilor ideologice. Mereu, Romulus Rusan alcătuieşte jumătatea ei ideală. Din volumul acesta de confesiuni ale ideilor şi stărilor de spirit trăite intens, de umilinţe sau de victorii morale, aflăm multe lucruri despre modul cum poţi fi cinsit şi demn, fugind de condiţia de „premiant”, chiar dacă de haloul luminos, pe care-l declanşezi, neintenţionat, în jurul tău, nu poţi fugi. Carisma pe care, neîndoielnic, Ana Blandiana o are, este de Sus, la fel ca talentul, pe care ea a ştiut să nu şi-l risipească, ci să şi-l sporească prin consecvenţa generozităţii.